V-o plăcut ori nu v-o plăcut? - Scorpia neîmblânzită

Scorpia neîmblânzită, prezentată în cadrul Întâlnirilor Internaționale de la Cluj - Oglinzi, 2023, și recent în cea de-a 33-a ediție a Festivalului Național de Teatru, readuce în atenția publicului creațiile Letei Popescu, despre care se poate spune că au o amprentă specifică. Regizoarea reușește spectacole de echipă, creații colective, cu partituri bine gândite, pentru fiecare actor, astfel încât întregul are unitate, coerență și, de cele mai multe ori, mult umor - marca Leta Popescu.

Scorpia neîmblânzită, după textul shakespearian, este regândită complet de Leta Popescu, sprijinindu-se pe adaptarea făcută de Maria Manolescu, pe textele traduse de Violeta Popa. Piesa lui Shakespeare devine aici doar un pretext, păstrându-se mai degrabă structura ei, decât replicile. Ideea de "teatru în teatru", prezentă în textul original, se păstrează, iar Prologul shakespearian se metamorfozează, în spectacol, într-o introducere - încurcătură, petrecută înainte de începerea spectacolului propriu-zis, introducere în care publicul este luat ca partener, spre deliciul tuturor.

Personajul căldărarului bețiv, Cristofor Sly, obiectul farsei din textul original, cel în fața căruia se joacă de fapt povestea Caterinei și a lui Petruccio, este aici un spectator gălăgios, beat, care perturbă transmisia în direct a spectacolului la Berlin, la Teatrul lui Ostermeier, spre disperarea regizoarei, a plasatoarei și a dramaturgei. Publicul devine astfel partener de joc, invitat să "dea o mână de ajutor" sau să își spună punctul de vedere, comicul de situație trimițând spre momentele Commediei dell'Arte, sugerate și de către Shakespeare.

Dl. Cristescu, actorul "cu greutate" din trupa teatrului, cel care l-a invitat de fapt pe spectatorul buclucaș, încearcă să restabilească ordinea explicând că "teatrul mai are și accidente, nu e numai matematică și concepte, mai are și umor involuntar, pentru că e viu", iar actorii, afirmă maestrul de pe piedestalul unui experimentat, sunt obligați să joace, motivați de faptul că în sală ar fi un singur spectator, care vine pentru prima dată la teatru, sau unul care vine pentru ultima oară.

După replici savuroase, la care publicul se amuză din plin, în sfârșit cortina se ridică. Decorul, inspirat, minimalist, conceput de scenograful Bogdan Spătaru, trimite cu precădere spre cel al unei scene dintr-un festival de muzică, din cele "prea multe festivaluri, care au loc la Cluj". Cristina, fiica celor doi protagoniști Kate și Petrică, precum un autentic DJ-povestitor, mixează amintiri, unele proiectate pe ecranul din fundal, amintiri despre părinții ei, care s-au cunoscut în perioada comunistă, și despre viața lor în acea epocă, începând cu prima întâlnire a celor doi, a tinerei Ecaterina, răzvrătita care lupta cu idealurile vremii, cu Petrică, băiatul din neam de răzeși, venit de la țară la oraș, până la nunta lor.

Nunta, de un comic grotesc, cu chiuituri, strigături și tropăieli, la care participă și spectatorul bine afumat, rezidă într-un delir paroxistic care declanșează altă întrerupere, de data aceasta cu polemici între generațiile de creatori, ridiculizând, cu emfază, problemele ce apar în lumea teatrului, lupta dintre vechi și nou, dintre creațiile în formă clasică și cele moderne, experimentale, dar și lupta cu mesaj feminist, pentru egalitate între sexe.

Delirul, de un comic savuros, dincolo de replicile cu profunzime, suplinește mascat și pauza dintre cele două părți ale textului, împărțind coerent spectacolul în două, ca text și concept. După revolta regizoarei și a dramaturgei, actorul "stâlp al teatrului" hotărăște să continue reprezentația, dar în forma clasică, așa cum a scris-o marele Will, căci "teatrul nu e numai divertisment, e și educativ" și pentru că Shakespeare nu are treabă cu comunismul, lozincard se afirmă: "Dați jos comunismul de pe Shakespeare!".

În cea de-a doua parte se păstrează momentele shakespeariene în care Petruccio își îmblânzește proaspăta soție, folosindu-se de propriile ei arme, "torturând-o" în numele iubirii ce i-o poartă. Finalul, pozitiv, are forma celor din Commedia dell'Arte, în care încurcăturile se deconstruiesc. Actorii își compun personajele uzând de abilități comice, pendulând, cu măsură potrivită, între comicul fin și cel grotesc. Diana Buluga, cu energie și aplomb, o întruchipează pe tânăra regizoare Ruxandra Mănoiu, exagerat motivată, dornică de a reuși în carieră, care vrea să demonstreze cu acest spectacol că noi românii putem face și altceva, în afară de "bășcălie", pentru care transmisia live, în Festivalul din Berlin, este "aer curat", secondată cu aceeași dăruire și atitudine de Sânziana Tarță, în Ana, dramaturga care încearcă să surmonteze încurcăturile, ambele, ca reprezentante ambițioase ale tinerei generații de creatori.

Adrian Cucu, cu rigoare și un haz savuros, îl figurează pe simpaticul spectator beat, Sergiu, instalatorul cu sacou elegant și salopetă muncitorească, în partea de jos. De altfel, scenograful Bogdan Spătaru concepe cu inspirație costumele, nu numai în ceea ce privește cromatica, un joc de culori cu nuanțe de albastru, portocaliu, fucsia și maro, cât și în ceea ce privește anumite elemente de costum, caracteristice fiecărui personaj, precum bereta și fularul, ce completează costumul Caterinei, pricepută la croșetat, încotoșmănată pentru a se apăra de frigul din vremuri comuniste.

Irina Wintze, cu mult farmec, devine spectatoarea Virginia, mama actorului care îl joacă pe Petruccio, revoltată, printre altele, și pentru ideea metamorfozării femeii în gândac. Patricia Brad (Geta), Silvius Iorga (regizorul tehnic, Vică) și Irina Barbir (sufleorul), apariții mai mici dar bine esențializate, tot în cheie comică, completează echipa oarecum "tehnică" a spectacolului. Radu Lărgeanu îl compune cu măiestrie pe actorul vedetă, emfatic, care îl joacă pe Baptista, al cărui costum amintește de cel al șoimilor patriei din comunism, poartă o geantă diplomat albastră, din care scoate un scaun pliant, util în comunism la cozi, potențând astfel comicul personajului. De asemenea, unele personaje poartă sacoșe, asortate cromatic cu întregul, cu aceleași trimiteri comice spre penuria din comunism.

Cecilia Lucanu-Donat și Cosmin Stănilă sunt cuplul protagoniștilor Caterina și Petruccio, actorii construindu-și cu inteligență scenică și expresivitate personajele, atât în prima parte, cea a României comuniste, cu problematica și mentalitățile ei, cât și în cea de-a doua, shakespeariană. Sub îndrumarea coregrafei Andreea Gavriliu, Cecilia Lucanu-Donat și Cosmin Stănilă, dincolo de compoziția mișcărilor, a poziției corporale, execută "dansuri tematice", ridiculizând, pe muzica semnată de Radu Dogaru.

Cuplul cu partituri mai mici Hortensio, cel cu "planuri de emancipare" și Bianca, sora cea mică, Radu Dogaru și Alexandra Tarce, uzează cu măsură de aceleași mijloace ale comicului. Apariție încântătoare, Diana-Ioana Licu, întruchipează convingător, sugestiv, în Cristina, esența tinerei generații cu ideile și optica ei.

Pentru că probele de îmblânzire se dovedesc a fi de îndobitocire, într-o căsnicie femeia poate deveni fluture sau "gândacă", astăzi, afirmă regizoarea, publicul nu se mai poate amuza la depășita luptă dintre femeie și bărbat, așa cum a ilustrat-o și marele dramaturg. Leta Popescu reliefează în manieră comică, prin creația ei, o Scorpie neîmblânzită ce rezidă în contradicțiile dintre generații, în contradicțiile dintre vechi și nou, dintre mentalități trecute și prezente, rezidă în vremurile pe care le trăim, și pe care ne străduim să le îmblânzim.
 
 Dar, totul e bine când se termină cu bine, și, cel mai important lucru, la teatru, e - dacă v-a plăcut sau nu!

(Foto: Nicu Cherciu)