Teatrul este, la rându-i, un act creator, pornind de la text, la punere în scenă, până la interpretare, care îl invită pe cel căruia îi este destinat - spectatorul, să îl simtă, să îl analizeze, să reacționeze. Teatrul de azi, teatrul contemporan, nu mai este teatrul care a fost ieri? Sau textul, care a fost scris acum sute de ani, ca să stârnească interesul trebuie prezentat altfel? Clasic sau modern? Sunt acum atât de multe manifestări teatrale, care, cu siguranță, își găsesc un public, al lor, cu care empatizează. Așadar, totul este posibil. Și toată lumea are loc, teoretic, nu-i așa?
Scorpia neîmblânzită, spectacolul Letei Popescu din FNT 33, a suscitat, cu siguranță, spiritul spectatorului. În maniera-i atât de personală, vădit creatoare, Leta Popescu construiește și deconstruiește actul teatral. E mai mult decât teatru în teatru. E un perpetuum mobile, care te prinde în angrenajul său, simplu și complicat în același timp.
Bun! Am intrat în sala de spectacol, ne-am așezat confortabil în fotoliu și toți așteptam să înceapă spectacolul. Doar că spectacolul nu poate să înceapă, pentru că un "spectator" turmentat (foarte credibil actorul Adrian Cucu) se tot agită în sală, cu plasatoarea după el (foarte simpatic acest personaj, bine, bine interpretat de Patricia Brad prin modul atât de firesc al vorbei ardelenești à la Cluj și al ținutei austere, de simplă plasatoare). El stârnește indignarea regizoarei (Diana Buluga), care trebuia să transmită live spectacolul pentru Schaubühne Berlin, pentru marele Ostermeier, vezi Doamne, stârnește indignarea autoarei textului (dramaturga, cum dorea să i se spună, o tânără cam fără autoritate și destul de șleampătă - Sânziana Tarța), dar și a unei spectatoare (Irina Wintze), care nu este la teatru din adâncă pasiune, ci pur și simplu pentru că este mama unui actor. Regizorul tehnic (extrem de amuzantă prezență - Silvius Iorga) nu știe ce să facă, regizoarea e disperată, plasatoarea așijderea.
O situație comică, un adevărat spectacol care se desfășoară acolo, în mijlocul nostru (cu siguranță intervenția inițială a actriței Irina Wintze, spectatoarea mamă de actor, a fost luată de unii spectatori drept un gest real de revoltă și nu ca interpretare a unui rol). Și acesta, aș putea spune că este un prim plan de desfășurare al unei situații teatrale. Odată liniștite cât de cât spiritele, ne mutăm pe scenă (un alt plan), unde urmează să urmărim piesa lui Shakespeare - Îmblânzirea scorpiei, dar adaptată, mult adaptată: acțiunea are loc în România comunistă, Caterina (Cecilia Lucanu-Donat) este o femeie cu personalitate, nu prea atrăgătoare, după vorbă, după port, care nu se simte confortabil în această societate ce vrea să pună lacăte la gură, să astupe urechi și să acopere ochi. Ea ascultă Europa liberă și îi place să se alinte Kate, de când a auzit o melodie la acest post de radio, a lui Johnny Cash, fără a înțelege, de fapt, despre ce era vorba în acele versuri. Doar că viața în România de dinainte de revoluție, care a avut loc în '89 sau în '98, cum se întreabă mai tânăra actriță (Diana Ioana Licu), ce are rolul de povestitor, nu era prea roză și era important să îți întemeiezi cât mai repede o familie, ca să intri în rândul lumii. Astfel, pentru acea Caterină româncă, cu prea multe idei în cap, dar și visătoare, se va găsi un Petruccio (Cosmin Stănilă) de la țară, harnic și la locul lui, chiar dacă ceva mai fricos, așa mai pămpălău. Și în timp ce ni se relatează povestea părinților săi, tânăra actriță proiectează imagini cu Richard Burton și Elizabeth Taylor din filmul lui Zeffirelli - Îmblânzirea scorpiei, apoi imagini de la nunta părinților ei (de fapt sunt imagini ale multor cupluri - ca model de fotografie de nuntă tipică acelor vremuri). Evident, se expune acolo o discrepanță între lumi, dar și între situațiile dramatice puse în scenă.
În tot acest timp spectatorul turmentat are intervenții, care o exasperează pe regizoare și duc la un punct culminant, care va declanșa o schimbare de viziune regizorală și de perspectivă. Actorul-vedetă (care-l interpretează pe tatăl Caterinei - Radu Lărgeanu) lămurește și prezența spectatorului turmentat, care este un bun vecin de-al său, invitat la teatru pentru că i-a reparat ceva, deci era dator cu acea invitație la o premieră, dar își manifestă și revolta față de noile idei regizorale, care transformă efectiv textul lui Shakespeare, marele Will, și nimeni nu înțelege nimic. El, în schimb are o viziune regizorală așa "cum trebuie", pe care a pus-o în aplicare în pauza repetițiilor la varianta modernă. Și începe un nou spectacol, o nouă manifestare de îmblânzire a scorpiei, mai aproape de clasic, dar nu chiar. Actorii se dezbracă de costumele inițiale (foarte punk unele, simple, dar colorate) și rămân într-o ținută simplă, de actori la repetiții. Un moment emoționant în acest al doilea spectacol este un monolog al Caterinei către al său de acum Petruccio, spus simplu, care aduce o liniște asurzitoare în sală. Și de aici îți dai seama de farmecul și forța teatrului, care te acaparează și te poartă de la o stare la alta.
Când totul părea că se derulează firesc, într-un anume dulce stil clasic, actorul-vedetă-regizor, afișând o mulțumire vădită cu privire la derularea scenelor, apare tânăra regizoare costumată în gândac. Șoc și groază, priviri întrebătoare. Femeia, care este la un moment dat prezentată într-o imagine proiectată pe ecran drept o ființă încapsulată în cocon, se poate preschimba într-un fluture, dar, la fel de bine, se poate preschimba într-un gândac. Ea se explică în fața actorilor și a spectatorilor că a vrut să își spună, prin spectacolul gândit de ea, propria-i poveste de viață, de familie. Și a sperat să se transforme într-un fluture, dar nu se simte decât un gândac, din acela atât de prezent pe vremuri. Și culmea culmilor, cel care se dovedește a le înțelege pe toate și care, ajuns pe scenă, declamă filozofic și explică esența teatrului, este tocmai spectatorul-turmentat. Și pune întrebarea cea mai firească pentru spectator: No, ț-o plăcut au nu ț-o plăcut?
La final toată lumea pare că vrea să se explice sau să explice ceva, pentru că fiecare are o problemă a lui: de teatru, de familie, feminism, misoginism, conservatorism vs modernism.
Spectacolul se încheie rotund cu spectatorul-turmentat și plasatoarea, deveniți amici chiar, după atâta stat împreună. Ei par a ști totul, plasatoarea din interior, spectatorul-turmentat din exterior. Și ce pereche fac! ca la teatru.
Spectacolul Letei Popescu, ultra-minimalist din punct de vedere scenografic, cu ceva tehnologie acolo, atât cât trebuie ca să scoată în evidență anumite aspecte/lucruri, abordează cu mult umor, cu ironie și chiar auto-ironie, problematicile teatrului. Efectiv pătrunde în lumea aceasta complexă, organică a teatrului, punând, chiar la propriu în anumite momente, am putea spune, lupa asupra acestor problematici. Toate personajele din acest teatru în teatru în teatru atât de evident sunt construite cu migală, cu seriozitate, indiferent dacă sunt hilare sau caraghioase chiar, pentru a capta atenția privitorului. Și nu este doar despre teatru, ci și despre societatea de ieri și de azi, care ne marchează, ne amprentează viața, despre relațiile inter-umane: cum ne privim între noi și cum ne privim pe noi înșine, cu mai multă sau mai puțină încredere. Și totul e spus într-o cheie comică, un comic de limbaj, dar și de situație, foarte bine utilizat. E un construct artistic bine gândit, cu multă creativitate, dezvoltat pe multiple planuri, care te transformă, pe tine spectator (avizat / neavizat), într-un participant activ.
Această îmblânzire / neîmblânzire, pe care Leta Popescu o poziționează în centrul atenției tuturor, este leit-motivul spectacolului. Cine pe cine îmblânzește? Sau cine nu se lasă îmblânzit? Personal, nu știu dacă sunt în asentimentul cuiva, cred că e vorba de teatru, de actul creației, care poate să îmblânzească, dar care rămâne un neîmblânzit, adică mai e de lucru cu el, lucrurile nu se sfârșesc aici. Shakespeare, se gândea el oare la câte idei creatoare va declanșa? Puțin probabil. Dar, cu siguranță a simțit că ceea ce face, că arta lui, atinge, emoționează și că, probabil, va dăinui.
Am râs copios, m-am emoționat, m-a pus pe gânduri. Toți am fost parte din spectacol și s-a adresat tuturor: spectatori, regizori, dramaturgi, scenografi, actori, tehnicieni, critici de teatru. Iar pentru actori un mare BRAVO!
Și nu pot să mă declar îmblânzită, dar cu siguranță m-a sedus acest spectacol și Letei Popescu i-aș spune așa: continuă să exersezi cu tehnicile tale de îmblânzire și seducere!
Scorpia neîmblânzită
După William Shakespeare
Traducerea textelor shakespeariene: Violeta Pop
Dramatizarea: Leta Popescu, după o adaptare de Maria Manolescu
Distribuția: Diana Buluga, Sânziana Tarța, Adrian Cucu, Irina Wintze, Patricia Brad, Silvius Iorga, Irina Barbir, Radu Lărgeanu, Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Radu Dogaru, Alexandra Tarce, Diana-Ioana Licu
Regia: Leta Popescu
Scenografia: Bogdan Spătaru / Coregrafia: Andrea Gavriliu / Muzica originală: Radu Dogaru / Light design: Jenel Moldovan / Asistență de regie și colaje video: Irina Caraulă / Asistent de coregrafie: Ioana Moldovan
Producător: Teatrul Național "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca£
(Foto: Dragoș Ivan și Mihaela Marin)