Or, cu Repetiție pentru o lume mai bună, Afrim a luat un text pentru a face un spectacol după el, numai că textul nu era o dramă sau o comedie sau o tragedie, ci un roman, care, chiar și dramatizat (de autor și de Ionuț Sociu, cum spuneam mai sus), rămâne un text epic. Romanul nu este gândit și scris pentru a fi pus pe o scenă prin dramatizări, așa cum poezia nu e scrisă pentru a fi dramatizată: ele au nu numai "reguli", ci și structuri specifice, care diferă de la un gen la altul. Dacă nu ar exista aceste structuri specifice, cu diferențele lor, unul și același text, indiferent de genul literar, că e poezie, proză, teatru, ar putea fi "plimbat" prin toate genurile fără nicio problemă de transgresare, poemul devenind de la sine o scenă într-un spectacol, iar poemul mai lung, cum scria Bolintineanu pe zeci de pagini - spectacol de trei ore. Ori am putea să luăm o nuvelă, o facem poem dramatic și apoi, dacă tot ne-am lansat în direcția dramatizării, o urcăm pe scenă.
Astfel că Afrim a riscat dublu cu acest spectacol care nu este o piesă: mai întâi, el a luat textul unui autor contemporan, - în plus mai tânăr decât destui dintre spectatorii din sala arhiplină de la TNB, și a cărui carte a apărut nu mai demult decât anul trecut, în 2022 -; iar apoi, regizorul a ales un roman - în acord cu un program estetic curajos care îl face să caute și să găsească texte ale scriitorilor noștri de azi (sau de ieri, vezi Pădurea spânzuraților a lui Rebreanu sau Inimi cicatrizate de Max Blecher), nu neapărat dramatice (de fapt majoritar non-dramatice), pentru a face din ele spectacole de teatru.
Locul unde nu s-a întâmplat nimic?
Spectacolul se deschide cu un Marius Manole singur pe scena uriașă de la Sala "Ion Caramitru", într-un tip de decor minimalist (o alegere pe care o vedeam și la un alt spectacol memorabil, Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, doar că acolo era vorba de doi actori, de Istvan Teglaș și Niko Becker) care subliniază parcă de la sine solitudinea personajului. De aici până la sugestia alienării omului contemporan mai e puțin. Este (pare) suficient să plasezi unu-doi actori alergând convulsiv unul spre altul pe scena aceea uriașă și complet goală pentru ca efectul de reverberare a golului din interioritatea personajelor să se manifeste din plin. Uneori replicile aveau, de altfel, un efect de "ecou" controlat: ele se auzeau de pe scenă și apoi, mai stins, de undeva din sală, ca și cum regizorul ar fi vrut să "împingă" golul spre sutele de spectatori.
E apoi trasă în scenă o locuință-casă de tip "vagon", cu camere dând una într-alta, decupate la pereții dinspre sală, astfel încât cu toții să ne holbăm la ce fac personajele acolo. Voyeurismul omului contemporan, capabil să piardă ore întregi pentru a nu "pierde" ce a mai făcut cutare pe Instagram sau pe TikTok (un personaj din spectacol chiar face filmulețe cu el însuși și le pune pe TikTok), este servit la rece de regizorul care se joacă savant cu curiozitatea noastră nesătulă. În camerele acelea, de multe ori, nu se "întâmplă" nimic, fiindcă de fapt nici în viețile noastre nu se întâmplă evenimente epocale. Ca un regizor de filme minimaliste (care au pus deja la "grea încercare" nervii publicului românesc de film, pe care îl apucă nervii când un personaj mănâncă în bucătărie minute bune fără să se "întâmple" nimic), Afrim își provoacă spectatorii să se foiască în scaun ca să deslușească ce se petrece acolo pe scenă, despre ce "este vorba", what's the point, care e miza. Spectatorul este contrariat că acolo, pe scenă, în locuința aceea, nu vede că se întâmplă mare lucru (pasul unu), iar apoi își dă singur seama că nu a fost atent(ă), căzând în capcana lui Afrim, Mihai Radu și Ionuț Sociu, fiindcă acolo, deși personajele nu vorbesc "ca la teatru", nu declamă, lucrurile care li se întâmplă sunt de o importanță capitală, cel puțin pentru ele (pasul doi).
Altfel spus, voyeurismul prinde toate fleacurile și nu captează tocmai problemele fundamentale ale fiecăruia dintre noi. Personajul jucat absolut excepțional de Marius Manole e Paul, un bărbat cu un tată vârstnic, internat la un azil, pe care trebuie să-l aducă acasă la închiderea azilului; Paul e divorțat, iar fata lui se află prin străinătățuri; are o soră vitregă plecată și ea de mult timp în Australia; și a avut o mamă care a murit în urma unui infarct. Familiile lui sunt vraiște: și cea mai "veche", a părinților lui tineri în comunism; și cea mai "nouă", cu fosta lui soție Mădălina (interpretată foarte bine de Mirela Oprișor) și cu Lavinia (Cătălina Mihai), fata pe care uită să o sune de ziua ei.
Cum e să fii om mare
Viața în familie este aici o colecție de suferințe individuale, unele exprimate, altele ascunse deocamdată, iar familia nu numai că nu oferă un reazem, ci îi pune la grea încercare pe cei care o compun. Până la revelația din finalul spectacolului (pe care aleg să nu o dezvălui ca să nu fiu acuzat de spoiler), intuim că în viețile acestea familiale sunt niște elemente impure, dacă nu toxice, ceva ce alterează felul în care vorbesc personajele dintr-o aceeași familie unele cu altele. O povară pe care familia continuă să o poarte, de la o epocă la alta, din vremea regimului trecut, când adulții de azi erau copii, în vremea de acum, când copiii de ieri au crescut și înțeleg ce înseamnă să fii "om mare". Cu asta și începea spectacolul, Marius Manole jucându-l pe Paul Negrescu: cu ideea că în copilărie ni se pare că oamenii mari sunt un fel de zei, iar apoi, când creștem, realizăm că sunt niște oameni "împachetați în frici".
Regimul asumat minimalist al spectacolului "împachetează" el însuși drame umane cât pentru trei piese / spectacole tradiționale. Este suficient să fim nițel atenți pentru a le vedea, printre replicile banale, amintirile senile ale bătrânului pe moarte adus acasă de la azil (Mircea Negrescu, tatăl lui Paul, jucat memorabil de Marius Bodochi), reprizele de sex mai vechi sau mai noi (date și pe un ecran mare, întru aceeași satisfacere a voyeurismului nostru), băutul unei beri, fumatul unei țigări. Drama vieții de familie și drama vieții fiecăruia dintre noi se împletesc într-un mod, cum să zic?, ucigător pe scenă, unii chinuindu-i pe alții, și reciproca fiind adevărată, și ieri, și azi, și mâine. Spectacolul devine o "rotativă" a suferinței umane, dar într-un registru de expresie dramatică și de plastică teatrală care evită, cu program, retorismul.
Dramatizarea unui roman și marca Afrim
Sunt apoi elemente aparținând în mod destul de evident viziunii regizorale a lui Afrim și care au rolul de contrapunct ludic, ironic, uneori grotesc la acest carusel infernal de drame maximale expuse minimalist. Cuplul prietenilor lui Paul, cei doi "hipsteri cocalari" care vin cu energia lor dansantă pe scena locuinței banale în care Paul își aduce tatăl de la azil ca să moară - Slavic și Gelu (interpretați de Emilian Oprea și Ciprian Necula!), are apariții foarte bine gândite în economia spectacolului. Ei "injectează" cu vitalitate familia aceasta obosită și epuizată de propria existență, ducând spectacolul într-o dimensiune vizual-sonoră marca Afrim. Sunt și alte "poante" în spectacol, de la referința directă la Radu Jude la cea ilustrată prin nepoata primăriței din Gostinu, o fetiță palidă, brunetă, cu un cuțit în mână pe care-l și folosește asupra frățiorului, și care trimite firește către Wednesday din Familia Addams. Prin asemenea secvențe, Afrim "deturnează" dramatizarea romanului semnat de Mihai Radu pentru a duce spectatorul în alte "zone" și a reveni apoi de acolo, cu un impact și mai puternic, la trunchiul dramei existențiale. Și rolul lui Dinu, flautistul, iubitul actual al Mădălinei, interpretat cu finețea cunoscută de Istvan Teglas, intră în aceeași sferă amprentată de regizor. În felul în care îl vedem pe scenă, Dinu pare un personaj ieșit cu totul din capul lui Afrim.
Indiferent că au fost gândite solitar sau prin brainstorming artistic, personajele din Repetiție pentru o lume mai bună sunt de-a dreptul extraordinar interpretate de actrițele și actorii din acest spectacol. Cordoș, bătrânul fugit de la azil (jucat de Emilian Mârnea) și care își vrea aragazul promis de tatăl lui Paul, Mara, sora lui Paul aflată în Australia și care apare video, probabil nu mai mult de un minut (uluitor acest rol al Irinei Movilă), în fine, partitura atât de complexă a Tamirei, tânăra asistentă de la azil venită să-l îngrijească acasă pe tatăl muribund (memorabil interpretată de Raluca Aprodu) - iată trei roluri extrem de dificile în care actorul și cele două actrițe duc propria prestație la rang de artă. Dansul sexualizant al tinerei "cuminți" Tamira, când se vede singură cu muribundul pe care îl îngrijește cu devotament matern, este una dintre cele mai pregnante scene din spectacol, aici meritele fiind împărțite între jocul actoricesc, coregrafie (Flavia Giurgiu) și universul sonor (Radu Afrim). Și scenografia (Irina Moscu) participă din plin la dramatismul spectacolului, casa familiei Negrescu fiind complet deschisă în fața noastră ca să vedem și să auzim tot înainte de acel twist din final despre care spuneam.
O ultimă mențiune privește imaginea familiară mie a Bucureștiului pitoresc-mizerabil, mai ales, culmea, în Centrul său istoric, și pe care spectacolul o încorporează prin filmarea Mădălinei (Mirela Oprișor) cu violoncelul ei. O femeie încă tânără târăște după ea un violoncel printr-un București înzăpezit și se oprește să fumeze o țigară lângă o casă cu peretele acoperit cu graffitti. E ceva, totodată, atât de urât și atât de frumos în imaginile acestea, încât realizezi că Arta (pun intenționat majuscula) a ajuns și în cele mai mizerabile și mizerabiliste cadre vizuale, dacă ea nu era deja acolo, și un mare regizor contemporan ne-a făcut să înțelegem asta.
Și dacă nu s-a înțeles deja, o spun și explicit în final: Repetiție pentru o lume mai bună este unul dintre cele mai puternice spectacole românești văzute de mine în ultima vreme.