Despre frica de pierdere - Repetiție pentru o lume mai bună

Nu este un lucru ușor pentru niciun regizor de teatru, să țină publicul în liniște, fascinat de ceea ce se întâmplă pe scenă, timp de aproape trei ore fără pauză. Să nu se audă foșnete, să nu se vadă lumini de telefoane, să nu se audă foieli pe ușile sălii. Dar asta s-a întâmplat la premiera spectacolului Repetiție pentru o lume mai bună, regizat de Radu Afrim după romanul omonim al lui Mihai Radu (dramatizat de Mihai Radu și Ionuț Sociu).


Nu am citit cartea înainte de spectacol și de aceea nu am știut la ce să mă aștept. La finalul serii publicul era bulversat de ceea ce a văzut pe scenă, aș putea spune chiar aproape epuizat. Și asta nu din cauza duratei spectacolului, ci a faptului că montarea reușește cumva să te treacă prin toate emoțiile posibile, de la amuzament la tristețe, de la revoltă la apreciere a deciziilor personajelor. Ține foarte mult și de experiența de viață a spectatorilor, poate și de vârsta acestora, pentru că noi, cei tineri, ne raportăm într-un fel la poveste, iar cei mai în vârstă, în alt fel, și fiecare este lovit emoțional în mod diferit. După spectacol am citit romanul, realizând cât de dificil a fost să fie transpus pe scenă, și de ce au intervenit anumite artificii în poveste care te rupeau din realitatea dramatică la care asistai.


Primul aspect de analizat, și poate cel mai important, este relația ce se creează între tată și fiu, pentru că de aici pleacă totul. Paul Negrescu (Marius Manole) este fiul lui Mircea Negrescu (Marius Bodochi), iar între cei doi relația, nu este deloc una fericită și rezolvată din punct de vedere psihologic. La o primă vedere, îl observăm pe Paul cum are grijă de Mircea, spălându-l, punându-i masa și încercând să-l facă să se simtă cât mai comod. Tatăl este bolnav, are o formă de demență, în carte diagnosticul fiind menționat: demență cu corpi Lewy. Aceasta maladie este o combinație între Alzheimer și Parkinson, ducând în final la imobilitatea pacientului, la scăderea sistemului imunitar și la o fragilizare a bolnavului ce nu mai percepe realitatea așa cum trebuie. [Nu vreau să intrăm în discuții psihanalitice despre relația tată-fiu, însă la câteva căutări distanță, putem observa că traumele pot duce la demență, și la boli degenerative ale creierului.] Printr-o ironie ciudată a sorții, azilul la care Mircea este internat se desființează, prin urmare tatăl trebuie să revină acasă. Așadar, oricât de mult și-ar dori să fugă, Paul este nevoit să-și accepte responsabilitate, cea mai dramatică dintre toate, aceea de a avea grijă de un părinte muribund. El, care mereu a fugit de viața de adult, de responsabilitățile specifice vârstei, este acum confruntat cu prezența morții, pentru că în fond asta se va întâmpla.

Dacă urmărim traseul fiului, vom vedea că totul stă sub semnul pierderii, încercările sale de construire a ceva fiind mereu năruite. Fosta lui soție, Mădălina (Mirela Oprișor) l-a părăsit, fiica lor, Lavinia (Cătălina Mihai), și sora lui Paul, Mara (Irina Movilă), sunt plecate, practic Paul este un personaj care deși a fugit de greutățile vieții, s-a confruntat de fapt cu ele. Viața trece pe lângă el, parcă nu are niciun viitor, însă surprinzător, moartea rămâne în preajma lui. Dorind să fie absolvit de responsabilitatea îngrijirii tatălui, știind că acesta este pe moarte, Paul îl duce pe tată la Conacul Speranței, tocmai pentru a scăpa, însă, așa cum am menționat, stabilimentul se închide, și practic, trupul bătrânului este întors înapoi acasă. Paul încearcă să refuze, însă știe că nu are ce face, deși și-ar dori, ironic sau nu, ca cei de la Conac să îl scape de această povară.

Așadar, moartea se reîntoarce la el în casă, chiar dacă Paul încearcă să o evite, și să ignore faptul că are un muribund în casă. Evitarea face parte din personaj și ne dăm seama că a rămas blocat în copilărie, iar procesul maturizării nu a fost unul dus la bun sfârșit. Nici despre tatăl său nu putem spune că a fost o persoană mai bună, iar prin boală acesta pare că a reușit să fugă de propria realitate, iar demența sa poate fi tradusă și printr-o somatizare a traumelor trăite. Aflăm pe parcursul spectacolului că Mircea era o persoană tipicară, nepăsătoare, având idei fixe, și neimplicându-se foarte mult în viața familiei. Mama lui Paul (Natalia Călin), nu a fost dusă de către soțul ei la cinema sau în oraș, acesta considerând că viața lor se poate desfășura în întregime acasă. Vedem în scenă prezența fantomatică a mamei, pentru că ea a fost cea care l-a îngrijit pe Mircea - un banal funcționar de minister, dar și epigramist, ce împreună cu colegii lui se considerau ,,oameni ai condeiului'' -, dar după ce aceasta a murit, fiul a rămas singur. În finalul spectacolului asistăm la o scenă în care Paul se așază lângă trupul neînsuflețit al tatălui său, și face o acțiune pe care o să vă las să o descoperiți în spectacol. La fel voi face și cu mărturisirea pe care o aflăm despre Mircea Negrescu, spusă de Paul, cu o răbufnire de emoție când află de moartea tatălui.

Un al doilea aspect pe care o să îl aduc în discuție este relația între acțiunile personajelor secundare și personajul principal. Nu voi discuta despre toate, ci doar despre asistenta Tamira (Raluca Aprodu) și Cordoș (Emilian Mârnea). Pentru Paul, Tamira este acel personaj tampon, femeia asistentă obișnuită cu moartea, care încearcă să-l așeze pe linia de plutire a realității vieții pe care o trăiește. Am putea spune că este singura care îl înțelege oarecum pe Paul, îl calmează, îl și mustră, îl obișnuiește cu atitudinea pe care acesta ar trebui să o aibă în fața unui om muribund. Este adevărat că asistenta este plătită pentru aceste servicii, însă ea este cea care stă și slujește la căpătâiul domnului Negrescu, și care îl ajută să pășească pe lumea cealaltă. Tamira nu face parte din familia lor, este complet detașată de traumele și problemele din interior, tocmai de aceea este cea care ajută la aceste proceduri. Personajul Tamirei se aseamănă într-o oarecare măsură cu cel al lui Gherasim din nuvela lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici. Gherasim este un țăran care stă până în ultimele clipe cu Ivan Ilici, nefiindu-i frică de experiența morții, în timp ce restul familiei nu dorește să fie lângă el. Tamira îl ajută pe Mircea să treacă dincolo, putând fi interpretată astfel ca un personaj psihopomp. Asistenta are în același timp emoțiile și trăirile ei, alternează seducția cu seriozitatea, dar orice ar fi nu cedează, respectându-și principiile.


Cordoș este prietenul lui Mircea și, fugit de la azil, vine în casă să ceară aragazul promis de către bătrân. În carte personajul este doar pomenit, nu i se atribuie un rol atât de amplu ca în spectacol. Cordoș are momente comice, însă este un comic dureros, pentru că nimeni nu dorește să îl bage în seamă, se vede că este un om în etate, năruit. Există momente lungi când îl vedem cum stă în baie împietrit, se plimbă prin casă, uneori încearcă să-l readucă în simțire pe Mircea, însă Tamira îl oprește, iar alteori devine destul de agasant. Bătrânului nu-i oferă nimeni niciun aragaz concret, însă acesta în loc să plece, rămâne ca o prezență fantomatică într-o casă bântuită de traume și nefericire. Cordoș asistă la repetiția propriei sale morți, în momentul când vede suferința prietenului său, însă nu știm dacă lângă acesta va rămâne cineva (dar la sfârșitul spectacolului vedem că povestea sa se încheie într-o cheie mai luminoasă).

Referitor la spațiul scenic, scenografia semnată de Irina Moscu ne oferă un decor în care vedem toate camerele casei, de la baie până la dormitor. Construcția este de tip vagon, care intră și iese din scenă, iar deasupra decorului este spațiu liber, fără acoperiș, astfel că este permisă pătrunderea camerei de filmat. Spectatorul privește în intimitatea locuinței, totul fiind descoperit, personajele trăiesc și suferă în fața privirii tuturor. Este un decor ce s-ar potrivi perfect pentru filmarea unui sitcom de televiziune, doar că în cazul acesta asistăm la o dramă. Pe scenă avem și camere care transmit live, pe un ecran amplasat deasupra apartamentului, imagini detaliate al unor gesturi care ne fac să intrăm mai bine în interiorul poveștii. Uneori decorul se retrage, rămânând spațiul gol al scenei, impresionant aș putea spune, dând o senzație stranie de goliciune și răceală, ce ar putea fi interpretată și ca un gol din sufletul personajelor.


Radu Afrim reușește prin aspectul montării, prin nuanțele pe care le introduce, prin alternarea unor momente de umor și dramatism să creeze o adevărată lume pe scenă, o lume a unei familii disfuncționale ce trebuie să se lupte cu proprii demoni. Eu am ales doar o mică fâșie despre care să vorbesc în această cronică, restul pieselor ce compun lumea spectacolului le puteți descoperi trăind pe viu emoția și aflând povestea ce se va desfășura în fața ochilor voștri timp de trei ore. Legat de durată, chiar dacă reprezentația nu are pauză, nici nu se simte nevoia. Consider că în economia spectacolului, o pauză ar fi deconectat spectatorul de la emoția creată, emoție ce se construiește treptat, și acestuia i-ar fi fost foarte greu să reintre din nou în atmosferă.

Sunt convins că Repetiție pentru o lume mai bună va rămâne în sufletul meu și al tuturor spectatorilor, pentru că are puterea și capacitatea de a răvăși în interior.