Pelicanul sau zbor la final de studenție

Dragă Ana din viitor,

Pelicanul este o casă pe care o cunoști îndeaproape, dar în care ai început să te simți urmărită și niciodată în siguranță. E un sentiment de confuzie și constantă suspiciune. E un loc pe care îl numești acasă, însă care este lipsit de căldură, liniște și încredere. E un loc de care aparții, dar în care nu te mai regăsești.

Pelicanul e o mamă cu traume atât de adânc ascunse încât devin un întreg mod de a fi și de a acționa. O mamă care are încredere că face totul cu bune intenții, care nu înțelege de ce copiii îi sunt nerecunoscători.

Pelicanul sunt doi frați care au crescut împreună, dar care nu s-au cunoscut de fapt niciodată. Unul a crescut cu adevărul tatălui, altul cu adevărul mamei. Sunt doi copii care au trăit ca într-un bol de sticlă, dar care sunt dornici să-l spargă, chiar dacă știu că nu vor putea respira în afara lui. Niște copii ajunși la maturitate care încearcă să-și explice copilăria găsind piese de puzzle despre care nu știau că lipsesc. Copii care își iubesc părinții, dar îi urăsc în egală măsură în încercarea lor de a le justifica acțiunile.

Pelicanul e o familie ca oricare alta - în care există secrete și minciuni, mai mici sau mai mari. O familie în care neînțelegerea nevoilor celorlalți membri se transformă treptat în ură și frustrare. Empatia devine reproș, dragostea devine respingere, compasiunea devine nepăsare, toate acestea cumulându-se într-o revoltă inerentă. Pelicanul e tipologia unui om care ascultă pentru a oferi un răspuns, nu pentru a înțelege ce i se comunică.

Pelicanul e o iluzie în care ai trăit captiv crezând că așa trebuie să fie viața ta.

Pelicanul e momentul decisiv în care te întrebi dacă la finalul zilei îți dorești să fii erou sau martir.

Pelicanul este și va fi spectacolul tău de disertație. Va fi primul spectacol în care ai lucrat cu un actor profesionist, cu un buget măricel, cu o echipă mai mare de oameni. Va fi, sincer îți spun, prima cărămidă la ce o să fie mai târziu. Pentru că va fi.

E primul text mare pe care l-ai făcut. Și l-ai făcut cu toată încrederea și curajul din lume pentru că asta ai simțit că trebuie să spui oamenilor. Să le spui că există probleme reale între părinți și copii, pe care cei din urmă le duc cu ei restul vieții lor. Să le arăți că răutatea și egoismul nu se nasc din nimic, ci din frică. Și a fost destul de greu pentru că și ție ți-a fost frică - că n-o să poți duce proiectul la capăt din diverse motive logistice, de ce o să spună lumea sau că nu o să ajungă mesajul tău la cei ce vor vedea spectacolul. Și în continuare ți-e frică că proiectul ăsta n-o să aibă o viață lungă, pentru că așa se întâmplă de obicei cu spectacolele studențești. Sunt pline de speranță și entuziasm și mor grăbit odată cu ultimul tău pas în curtea facultății.

Uneori te întrebi dacă toți studenții din anii terminali se gândesc că poate ăsta e ultimul spectacol pe care îl fac. Sau toți sunt super ambițioși și stresați pentru că e foarte multă pasiune la mijloc. Sau poate nu se gândesc deloc la asta. Te-ai gândit mult la asta atunci când lucrai la spectacolul de licență acum doi ani, dar de data asta a fost altceva.

Toată facultatea suntem împinși să ne găsim motivațiile personale pentru care ne alegem niște texte pe care să lucrăm. Dar de multe ori, după ce alegeai unul, te întrebai dacă chiar e necesar. Ei bine, dacă vreodată o să te întrebi de ce ai făcut Pelicanul, amintește-ți că n-ai fi putut face altceva. Pentru că a trebuit să te împaci cu tine și cu familia ta. Pentru că s-au întâmplat lucruri pe care nu ai cum să le treci cu vederea și pe care aveai nevoie să le concentrezi într-un mesaj concret. Și ai ales Pelicanul. Și pe cât ți-a făcut rău lucrul la el, pentru că ai rememorat niște momente personale, pe atât ți-a făcut bine să faci pace cu ele. Și știi care a fost partea cea mai faină? Oamenii minunați cu care ai lucrat, oamenii care au crezut în tine de la un capăt la celălalt și care au acceptat să repete la mai multe spectacole în paralel, să repete noaptea sau să uite că au o viață în afara sălii de repetiție. Să știi că ai fost foarte norocoasă că ai găsit asemenea oameni.

Keep doing all of that și o să fii ok. Pentru că teatrul e cu oameni și e pentru oameni. Iar dacă noi, cei care-l facem, nu suntem oameni, oare ce sens mai are munca noastră? Și sunt sigură că și peste ani o să te gândești că ce uită facultatea să ne învețe cu adevărat e să fim oameni. Sper ca tu să treci cu brio testul timpului și să rămâi om într-un peisaj în care pare că lumea stă să explodeze în fiecare secundă. Spor și multă, multă încredere!