Notă: Clara Pop este scenografa spectacolului Emaus.
Romanul lui Baricco m-a cucerit de la prima lectură, care a avut loc într-un cadru intim și relaxant: o vacanță binemeritată după o stagiune plină. L-am citit sau, mai bine spus, l-am devorat. Pe lângă povestea tulburătoare, m-a atras universul ei vizual foarte ofertant.
Însă, pe cât de tare m-am entuziasmat la prima lectură, pe atât m-a îngrijorat a doua. La invitația Eddei, o invitație adresată întregii echipe de creație, am recitit textul dintr-o perspectivă analitică, evidențiind fiecare pasaj pe care îl consideram esențial în construcția finală a spectacolului. Trecând prin acest proces, am înțeles cât de amplu este, de fapt, romanul. Dens în simboluri și cu o mulțime de spații realiste, interioare și exterioare.
Am devenit temătoare la gândul că va trebui să-l rezum pe o scenă de teatru. Exista riscul de a-i pierde specificitatea, toată bogăția de detalii vizuale din care era compus. Teama m-a urmărit până aproape de stadiul schițelor finale. Dar m-a și ajutat. Mi-a sporit atenția și mi-a hrănit curiozitatea de a experimenta.
De departe rolul decisiv pentru mine l-a jucat excursia în Torino. A fost pentru prima dată când am abordat acest tip de documentare fizică și aș repeta oricând experiența și pentru alte proiecte. Cele patru zile petrecute în orașul lui Baricco s-au simțit ca săptămâni întregi de răsfoit albume și cărți despre Italia. Imediat ce am revenit acasă, am făcut o listă cu caracteristicile orașului pe care tocmai îl explorasem, dar și cu ideile dezbătute la fața locului.
Ulterior documentărilor de toate felurile, am trecut printr-un brainstorming intens, derulat pe mai multe luni. La o primă discuție a apărut ideea unui spațiu-cadru, cu valențe metaforice, care să ne servească drept ramă a succesiunii amețitoare de tablouri din roman. L-am denumit spațiul memoriei, întrucât era locuit de amintirile naratorului. Frânturi de amintiri pe care urma să le traducem prin elemente de decor și recuzită aduse pe scenă și manipulate de actori.
Acest spațiu-cadru a fost, pe rând, muzeu, pistă de curse, cutie neagră cu mecanisme ascunse ș.a. Dacă unele opțiuni ne depășeau bugetul, altele nu funcționau din cauza dimensiunilor scenei. Dar în clipa în care s-a stabilit că spectacolul va începe, de fapt, cu sfârșitul romanului, ne-am dat seama că a sugera interiorul unei biserici catolice era imaginea-copertă de care aveam nevoie pentru a lega coerent toată povestea.
Deși am abandonat multe idei pe drum, câte ceva din fiecare experiment a ajuns să se materializeze în versiunea finală a scenografiei. De exemplu, cutia neagră. Un black box pe scenă crea iluzia unor flashback-uri. Episoade din memoria naratorului care vin din neant și se scufundă în același întuneric. Am păstrat "cutia neagră" care înghite totul, dar permite și decuparea cu ușurință a costumelor și elementelor de decor în culori vibrante.
Din varianta cu muzeul am reținut importanța de a alege să povestim fiecare loc al acțiunii prin câteva obiecte definitorii, eliberând spațiul scenic de lucruri inutile și lăsând corpurile actorilor să se manifeste liber și creativ.
Chiar și din pista de curse ca metaforă a unei adolescențe trăite la cote extreme, pe viață și pe moarte, am reușit să extragem o soluție eficientă. Băncile din biserica noastră au roți multidirecționale, iar asta îi ajută pe actori să mențină un ritm alert al schimbărilor, să compună și descompună fiecare spațiu cu cea mai mare viteză.
Cât privește costumele, totul a fost mai simplu. Am căutat să îmbinăm particularitățile actorilor cu cele ale personajelor pe care urmau să le interpreteze, fără a pierde din vedere parfumul epocii, exprimat atât prin alegerea unor materiale și texturi specifice, cât și prin croiurile la modă. Un aspect relevant a fost și necesitatea de a avea costume care să nu încurce actorii în susținerea momentelor coregrafice. Ca să putem ține cont de toate condițiile, majoritatea costumelor trebuiau realizate de la zero, iar asta a însemnat colaborarea cu un atelier de croitorie.
Scenografia spectacolului Emaus a venit în completarea și dezvoltarea concepției regizorale, adaptându-se uneori și în funcție de descoperirile apărute în timpul repetițiilor. Colaborarea permanentă cu toții membrii echipei a dat naștere unui schimb fluid și fertil de idei, la asta adăugându-se și buna gestionare a resurselor, în special a duratei de execuție. Faptul că actorii, împreună cu regizorii și coregrafa, au avut timp să se acomodeze cu decorul și costumele, ba chiar să intervină cu ajustări necesare, a contat enorm în procesul nostru. Ne-a oferit tuturor suficientă libertate în creație și nu ne-am simțit presați să luăm decizii pripite.
Fun fact: unele piese din ținutele băieților sunt inspirate din fotografii vechi cu Alessandro Baricco.
Emaus
după romanul omonim de Alessandro Baricco / dramatizare colectivă coordonată de Edda Coza / traducerea romanului: Gabriela Lungu
regia: Edda Coza și Dan Coza
coregrafia și mișcarea scenică: Mariana Gavriciuc / scenografia: Clara Pop / muzica originală și sound design: Adrian Piciorea & RAW Creatives / lighting design: Dani Buglea / graphic design: Karla Broșteanu / asistență de regie: Delia Neculau / asistență de scenografie: Sofia Iorga / foto afiș: Albert Dobrin
distribuția: Eduard Chimac (Naratorul), Irina Ștefan (Andre), Vlad Crudu (Luca), Iustin Danalache (Sfântul), Tony Macpela (Bobby)
mulțumiri speciale: Corrado D'Andrea și Anastasia Grigore
parteneri: Teatrul Național "I.L. Caragiale", Asociația Hearth, LiterNet
Proiect realizat de Asociația Tangent în co-producție cu Teatrul Excelsior și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.