Manifest despre societatea în colaps - Balerinele acvatice

"Văd cum se prăbușește totul în jur. Ne comportăm ca niște roboți programați de o mașină complet înstrăinată", spune personajul Pavel în piesa lui Drábek, profesor de liceu blazat și anticonsumerist. Cine suntem noi, mai ales noi, cei din generația tânără - această e întrebarea pe care mi-am pus montând Balerinele acvatice de David Drábek la Teatrul Metropolis.

Balerinele acvatice sunt trei prieteni, Kajetán (Valentin Sichim), Pavel (Andrei Nicolae Ionescu) și Filip (Cristian Robe). Toți sunt înghițiți de societatea în colaps - Filip de apa în care rămâne până la urmă (pentru că se transformă în vidră), Pavel de politica lui ecologistă și de anticonsumerism, Kajetán, moderatorul TV, de televiziunea care-i cere 24/24 entertainment, brutalitate virilă și surplus de zâmbet fals, Edita (Macrina Bârlădeanu) și Marketa (Georgiana Herciu) - iubitele lui Kajetán și Pavel - de dorința de a se conforma unei societăți kitsch, Magda, participantă la concursuri de televiziune, de cele 15 minute de celebritate, iar Ivan (Marius Boboc), fostul iubit al lui Kajetán, de dorința de a avea o relație profundă, stabilă.

E o piesă despre umanitatea care se complace în haos și neputință, în imagine și consum, într-o lume artificială, în care nu mai poți comunica cu celălalt, în care nu mai poți spune adevărul, pentru că orice adevăr este filtrat de ecrane și interfețe. Oare chiar asta suntem, cum se exprimă Pavel, niște "porci îndopați și cinici"? Sau să-l credem pe Kajetán: "Vreau să ieșim din letargia asta care în ultima vreme ne cuprinde ca o amantă în criză de diabet!".

Cât de mult ne mai permitem să fim vulnerabili, adică să ne arătăm așa cum suntem, adevărați, timorați, devorați, plăpânzi și singuri. Singuri? Poate nu: cei trei băieți din piesă au regăsit refugiul prieteniei, înoată sincron într-un rezervor părăsit, unde haosul lumii nu răzbate.

Am ales să montez această piesă pentru că arată în cheie suprarealistă, absurdă, exact ceea ce trăim acum: înotăm în confuzie și haos, într-o societate care se dezagregă, în care informația crește exponențial și ne cere frânturi aproape irecuperabile din suflet și minte și corp (de la gadget-uri, tehnologii, mass-media, ideologii), într-o lume, în fond, desincronizată. Drábek critică natura mediatică a culturii contemporane și dezintegrarea umanității.

Întrebarea pe care mi-am pus-o atunci când m-am gândit la ce va percepe publicul din acest spectacol a fost: ce ne dorim? Stăm confortabil în fața ecranelor de telefoane smart, stăm la fel de confortabil în sala de teatru. Și ce implică această dorință de a vedea pentru spectatorul de teatru?

Am ales să montez un fel de manifest teatral - personajele ies din rol și se adresează direct publicului. M-am jucat cu iluzia și cu convenția că actorii sunt despărțiți de un al patrulea perete de public. Cheia de joc e una de desene animate care trimite la Brecht. De ce? Pentru că trăim vieți pline de umorul care intervine în comunicarea dintre noi. E foarte adevărat că azi noi nu mai știm să comunicăm, ne refugiem în propria noastră minte și rămânem blocați. E ca și cum am deveni din ce în ce mai mult personaje stereotipe, e ca și cum conflictele noastre sunt la fel de artificiale ca-n benzile desenate. De aceea am ales această modalitate de a mă adresa direct publicului, ba chiar de a lăsa această montare despre o societate robotizată și sălbăticită să fie interpretată de public. Cer publicului să se implice, să gândească, să-și imagineze. Îi ofer și imagini frumoase - plouă în scenă, bazinul se umple de lapte, toate florile artificiale din decor sunt aduse în bazinul cu apă - dar deconstruiesc această frumusețe de pe scenă în momente în care actorii se dezbară de personaj și vorbesc despre ceea ce cred cu adevărat.

Mi-aș dori ca spectatorul de teatru să nu fie atât de comod. Mi-aș dori să vină la teatru și din dorința de a-și hrăni imaginația. E o cale pe care încerc să merg - o cale deschisă de arta contemporană și de performance, care-i prea puțin aleasă în teatru. Ce înseamnă că nu mai putem fi atenți decât la video-uri de 30 de secunde oferite de platforme de social media? Ce se întâmplă cu noi în această dinamică alertă în care funcționează societatea și în care pare că și creierele noastre se recalibrează? Am devenit niște ființe artificiale, automatizate, "asistăm la dispariția speciei umane", așa cum constată personajul Filip în monologul care încheie spectacolul? Și dacă da, cum arată teatrul pe care îl facem, cum mai poate teatrul să răspundă acestei realități atomizate? - iată de ce am ales acest text și de ce voi alege în continuare texte care-mi vorbesc despre ceea ce se întâmplă nu într-un trecut fosilizat, ci chiar cu 30 de secunde înainte de începerea unui spectacol, când încă mai scrollam pe Instagram.