Nu e de mirare astfel că spectacolul, o adaptare după Michael Ende pusă în scenă de Diana Dragoș împreună cu trupa Mihai Raicu a Teatrului de Nord Satu Mare, a reușit să adune în sală un public de toate vârstele. Scopul era unul comun: căutarea unei lumi ce a reprezentat "normalul" până de curând, dar care în prezent e de factură fantezistă. O lume în care imaginația celor mici primează în detrimentul tehnologiei și responsabilităților ce se luptă să apară tot mai devreme, răpind unicul timp pe care îl au să descopere și să se descopere fără grija zilei următoare. "Abia la maturitate se va transforma în aur" afirmă în mod repetat unul dintre personaje cu referință la peștișorul din basme, și nu putem să nu realizăm dezolați că aceasta e percepția generală când vine vorba chiar de propriii noștri copii.
Momo debutează cu un aer mistic, muzica originală semnată de Danaga imersând spectatorii într-o transă onirică. Cu o cromatică albastră potrivită misterului de care sunt învăluiți, cinci copii, pe numele lor Gigi, Nino, Liliana, Fussi și Nicola - interpretați în cheie veridică de Andrei Gîjulete, Tibor Székely, Anette Marka, Bianco Erdei și, respectiv, Cristian But - se hrănesc cu povești pe care le transformă în realitate prin intermediul plasticului ce domină tot mai mult spațiul lor de joacă. "Vaporul viitorului" și al egalității de gen pe care mișună marinari și "marinare", ori pirați și "pirate", este astfel reprezentat de o folie mare de plastic pe care cei cinci o smucesc în toate părțile pentru a îmblânzi valurile învolburate. Pentru copiii prea inocenți pentru a se îngrijora în privința schimbărilor climatice și degradării progresive a planetei, gunoaiele tot mai predominante - al căror vrăjmaș simbolic este bătrânul Beppo (jucat cu o confuzie iscusită de Ciprian Vultur) - sunt doar un mijloc de conturare a lumilor imaginate.
Când apare Momo (exuberanta și candida Roxana Fânață), această "fetiță total neverosimilă", creativitatea își atinge punctul de climax, însă nu durează mult până forțele răului complotează pentru a-i pune capăt. Oamenii cenușii - reprezentați asemeni agenților din filmele Matrix în rolul cărora se află Cătălin Mareș, sumbru și înfiorător - vâră tehnologia pe gâtul copiilor, îndemnându-i la o artificială "economie". Astfel, devine misiunea eroinei din titlul să oprească "hoții de timp" și să restabilească status quo-ul inițial al narațiunii, nelipsită desigur de ajutoarele ei magice: broasca țestoasă-constelație Casiopeea (o interpretare aproape complet non-verbală de un misticism desăvârșit datorată Crinei Andriucă) și Maestrul Ora (același Ciprian Vultur).
Susținută de un light design pus la dispoziție de Lucian Moga și Alexandru Dancu, regizoarea schimbă registrul cromatic în funcție de locul desfășurării acțiunii și de semnificația scenei. Acasă la Maestrul Ora, în atemporalitatea din casa Niciunde de pe strada Nicicând, roșul este flacăra speranței și a luptei, însă înapoi pe tărâmul teluric guvernează albul și negrul, simbol al oamenilor ce nu mai simt nimic, deveniți la rândul lor "indiferenți și cenușii". Lumea pe care Momo trebuie să o salveze de avatarele răuvoitoare este una mecanizată și robotizată, cu jucării asemeni lui "Bibigirl păpușa perfectă" care le țin companie copiilor și cu influenceri care spun povești lipsite de esență pentru audiențe consumeriste. McDonald's și Netflix sunt la putere într-o societate acaparată tot mai mult de capitalismul dăunător cu precădere celor mici.
Spectacolul este întregit de scenografia minimalistă creată de Anda Pop în colaborare cu animațiile Mariei Brudașcă. Diana Dragoș punctează astfel un mod avantajos în care poate fi folosită tehnologia pentru a conferi valoare unui produs artistic - precum în scenele în care actorii interacționează cu proiecțiile de pe cercul alb de pânză sau apar filmați de camera suspendată deasupra lor sau - pentru a facilita narațiunea - drumul lung și istovitor parcurs de Momo sub îndrumarea Casiopeei este redat inventiv sub forma unui joc video de tip Pacman.
Universalitatea conceptelor și alegoriilor din Momo este impresionantă. Într-o reprezentație de puțin peste două ore, textul piesei și montarea regizoarei comprimă o sumedenie de teme abordate precum timpul, copilăria, creativitatea, prietenia, tehnologia, răbdarea, linia fină dintre realitate și ficțiune sau dintre adevărat și fals, lupta dintre bine și rău, omniprezența deșeurilor cauzată de consumerism și puterea poveștilor. Însă esența poveștii din Momo rămâne una singură. "Cel mai rău lucru e să ți se îndeplinească visurile" îi mărturisește dezarmat Gigi protagonistei când se reîntâlnesc. Așadar care e concluzia? Că nu ar trebui să muncim vreodată pentru materializarea visurilor noastre? Sau mai bine, ca în căutarea propriului nostru timp pierdut, să nu încetăm niciodată să visăm?