Din distribuția spectacolului fac parte actori ai trupei Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare. Varga Sándor îl joacă pe însuși autorul textului, iar László Zita este Perczel Adél, femeia care a inspirat acest poem romantic. Cei doi sunt omniprezenți pe scenă, fiind martori detașați de întâmplările desfășurate, iar interpretarea lor bazată exclusiv pe gestică adâncește misterul rolurilor pe care le au.
La fel ca în Prâslea cel voinic și merele de aur, zâna Tünde (Budisza Evelyn) este fericita deținătoare a unui măr cu roade aurite de care doar ea se poate bucura. Prințul Csongor (Szabó János Szilárd) îi fură inima și petrec împreună o noapte de neuitat. Însă Hârca cea bătrână și haină (Moldován Blanka) - am auzit că ar semăna cu Cruella de Vil, însă, dacă e să rămânem în universul Disney, rochia ei neagră revărsată mi-o inspiră mai mult pe Ursula din Mica sirenă - încearcă cu orice preț să îi despartă și să păstreze mărul pentru ea.
Astfel ia naștere o adevărată epopee caracteristică basmelor. Frumoasa zână și slujitoarea ei Ilma (interpretarea comică a lui Keresztes Ágnes cu siguranță este printre elemente ce fac ca durata spectacolului să fie ușor de digerat) simt amenințarea și pornesc înspre Țara Zânelor, iar Csongor și Blegul (Orbán Zsolt) - soțul cu tendințe violente al Ilmei, devenit sluga prințului - încearcă să le ajungă din urmă.
Cifra "magică" trei specifică basmelor, despre care învață elevii cu atâta drag la școală, este prezentă și în Csongor și Tünde: pe drum, eroii și răufăcătorii se intersectează cu trei drăcușori în costume de arlechini (Kurrah, Berreh și Duzzog, în rolurile cărora se află Rappert-Vencz Stella, Diószegi Attila și, respectiv, Kovács Éva - cea din urmă semănând izbitor, cu ale sale codițe roz-albastre, cu Harley Quinn din Universul DC, or is it just me?) Obiectele cu superputeri sunt și ele nelipsite. Fiecare drăcușor îl are pe al lui: opincile, mantia pentru invizibilitate și bastonul.
În călătoria sa, Csongor cere ajutor de la trei personaje ce reprezintă tipologii umane aflate în vârful ierarhiei sociale: negustorul (Nagy Csongor Zsolt) - bogatul, voievodul (Méhes Kati) - puternicul și savantul (Rappert-Vencz Gábor) - înțeleptul. Deși fiecare dispune de atuuri pe care în general le considerăm necesare și suficiente pentru a oferi cuiva sfaturi utile, niciunul nu poate să ajute. Averea, autoritatea sau cunoașterea sunt irelevante în căutarea tărâmului îndepărtat al zânelor. Și așa cum se poate observa în ultimul act al piesei, moartea e la fel de indiferentă în fața acestor atuuri lumești. Murim așa cum ne naștem. Venim pe pământ cu nimic și așa îl și părăsim.
Lista actorilor din spectacol este completată de Bogár Barbara, Kovács Nikolett, Gaál Gyula, Laczkó Tekla, Frumen Gergő și Gál Ágnes în rolul lui Ledér, al Nopții, al lui Dimitri, al Fiicei Fântânii, al Vocii de sub pământ, și, respectiv, al Vulpoaicei, dar și de Poszet Nándor, Bándi Johanna, Gál Ágnes, Gaál Gyula și Bodea Gál Tibor în interpretarea personajului colectiv în vestimentație roșie ce unește actele și contribuie la întregirea atmosferei. Cu o asemenea distribuție colosală și cu o scenografie pe măsură semnată de Kupás Anna, putem afirma cu deplină convingere că spectacolul, în toată complexitatea sa tehnică și narativă, face cinste acestei opere-reper a romantismului maghiar de secol XIX.
Stilistic, Csongor și Tünde prezintă o serie de soluții inventive la problemele de reprezentare ce pot apărea în cazul unei montări fantastice de o asemenea amploare (deși nu toate par să fie justificate). De asemenea, împărtășește și câteva elemente tehnice asemănătoare cu Momo, cum ar fi camera de filmat suspendată sau discul rotativ de pe podea, folosind astfel cu inventivitate scenotehnica specială disponibilă care este disponibilă în acest teatru. Toate acestea conferă o delectare a privirii din punct de vedere estetic. Dar nu doar atât, întrucât recuzita este un aspect cheie al spectacolului, giumbușlucurile tehnice mărunte, dar de efect, accentuând atmosfera de basm. Micile trucuri de "magie" rămân întipărite în minte, precum un "măr de aur" ce coboară din candelabrul atârnat deasupra publicului, o eșarfă roșie trasă treptat din "burta" Vulpoaicei, o minge de ping-pong catapultată din gura actorilor sau un baston ce alunecă singur pe podeaua din lemn spre stăpâna lui (chiar mă întrebam, oare ce a fost mai întâi, ideea sau bastonul? oare l-au creat special pentru această montare sau îl aveau de dinainte?). Asemeni unui curcubeu ce a făcut implozie, confetti, mingi de tenis de masă și mărgele sunt înșirate la final pe podeaua de scândură a scenei, reflectând mozaicul estetic al întregului spectacol.
Regizorul nu se rezumă să pună actorii doar pe scenă, ci, raportându-se direct la dimensiunile magistrale ale operei, optează pentru folosirea întregii săli. Iar recuzita nu este singura care invadează spațiul destinat publicului: actorii intră pe ușile pentru spectatori, se așază pe scaunele lor, schimbă priviri cu ei, Ilma chiar îndrăznește să se urce pe marginea lojei și să se plimbe pe ea, înconjurând toată încăperea, iar Tünde îi întinde înapoi unui băiat geaca lăsată pe "scaunul ei". Astfel universul mitic al poveștii capătă valențe umane, pare mai aproape de noi decât ne imaginăm.
Pentru că, într-adevăr, este. Opera clasică este un basm ce s-ar fi dorit a fi autobiografic. Însă, cum ne explică textele introductive din incipitul fiecărui act și cele din epilog, Vörösmarty Mihály nu a avut norocul lui Csongor, iar Perczel Adél nu a împărtășit sentimentele autorului. S-au căsătorit amândoi cu altcineva, au avut copii și și-au continuat viața, însă în urma întâlnirii lor a rămas poate cel mai relevant text maghiar din perioada romantică. Un poem ce amintește de Visul unei nopți de vară sau de Luceafărul, dar nu este niciunul dintre acestea, ba chiar l-a precedat pe cel din urmă. Un poem care la suprafață este doar o poveste de adormit copiii, dar care ascunde în substraturi întrebări filosofice și existențiale cu privire la condiția omului de geniu / nemuritor, dispus să renunțe la această condiție de dragul fericirii adevărate și a iubirii perfecte. Dar există oare ele cu adevărat? Și dacă da, pot fi atinse?
(foto: Tibor Jäger)