Din punct de vedere narativ, piesa este ușor de rezumat: un soldat o ia razna din cauza singurătății și a presiunilor circumstanțiale și își ucide iubita infidelă. Însă povestea din culise nu este la fel de simplă. Autorul începe să scrie drama în 1836, inspirat de faptele reale ale lui Johann Christian Woyzeck, dar moare câteva luni mai târziu, la doar douăzeci și trei de ani, lăsând-o incompletă. Piesa este editată și publicată după patruzeci de ani și are premiera abia în 1913. Fiind un colaj de manuscrise cu încărcătură filosofică, textul este deja dificil de pus în scenă, însă adăugirile regizorului Albu István ridică chiar mai mult ștacheta.
Scenografia lui Szöke Zsuzsi se diferențiază de ce am văzut până acum în alte spectacole de la Teatrul de Nord Satu Mare (Momo și Nuntă în Oaș) prin austeritatea sa și cromatica predominant gri. Scena este împărțită în trei planuri bine determinate care sunt alternate cu ajutorul marelui disc rotativ de pe podea: spațiul instrumentelor, spațiul privat al lui Marie (Budisza Evelyn), și cel al lui Franz Woyzeck (Nagy Csongor Zsolt), invadat adeseori de Căpitan (Diószegi Attila), de Doctor (Rappert-Vencz Gábor) sau de Nebun (Bodea Gál Tibor).
Primul este destinat concertului, și spun concert în cel mai real sens al cuvântului. Întreaga mizanscenă este de așa natură încât dacă cineva ar ajunge din întâmplare în sală, ar putea paria pe orice că asistă la concertul unei trupe de cover-uri Rammstein: de la instrumentele necesare, la fum, pirotehnice și o interpretare vocală și instrumentală fără cusur (laude actorilor, în afara celor deja menționați evoluând Orbán Zsolt - Tamburmajor, Rappert-Vencz Stella - Margret, Péter Attila Zsolt - Subofițer/Funcționar și Szabó János Szilárd - Înger).
Momentele de muzică 100% live și atmosfera creată ajută la legarea fragmentelor de text, accentuează haosul și nebunia protagonistului și oferă spectatorilor un moment de respiro de la discursul eseistic al piesei. Melodiile sunt atent curatoriate astfel încât să reflecte tematic etapele prin care trece protagonistul, de la relația de dragoste și ură față de țara sa, exprimată de Deutschland, până la debusolarea resimțită după făptuirea crimei, relevată de Ohne dich.
Al doilea spațiu este rezervat angoasei și rușinii de care este acaparată Marie înainte și în urma comiterii adulterului (act redat, de altfel, printr-o rezolvare subtilă și ingenioasă: femeia apucă grilele verticale de metal, pune un picior în cârca tamburuluimajor și se mișcă pe ritmul dat de bătăile tobelor, purtând o mască de cal ce îi ascunde dezonoarea). În intimitatea spațiului ei, Marie dă frâu liber suferințelor cântând la vioară. Copilul ei și al lui Franz devine treptat un personaj irelevant în viața sa. În incipitul spectacolului e sfâșiată de durere crezând că l-a pierdut - un moment a cărui interpretare mie personal mi-a dat fiori - însă spre final el devine aproape inexistent - gest exprimat simbolic prin dezmembrarea păpușii de către Nebun, în timp ce expune verbal drama copilului orfan.
Ultimul plan îi aparține degenerării progresive a mentalului lui Woyzeck. Este un loc al terorii. Un loc pentru care nebunii au o predilecție. Un loc de joacă, jocul preferat fiind ruleta rusească. Focuri de armă subite înfiorează deopotrivă publicul și protagonistul. Doctorul pseudo-intelectualist îi recomandă regimul cu mazăre. Căpitanul, afectat și el de ororile războiului, se joacă cu psihicul soldatului. Presiunea se acumulează în Franz până ce acesta explodează. Într-un acces de gelozie oarbă, o duce pe Marie în spațiul neutru din fața cortinei, așa cum o duce Nick Cave pe Kylie Minogue în Where the Wild Roses Grow. Și parcă fredonând în minte versurile And I kissed her goodbye / Said all beauty must die, o aruncă în întunecimea trapei de sub scenă. Regizorul conturează astfel un alt act de o brutalitate aparte cu desăvârșită finețe și grație. Un firicel roșu de sânge se scurge pe tabla rece de metal, simbolic pentru această "crimă frumoasă".
În tot acest proces al decăderii, Woyzeck are un singur prieten: câinele lup Andres - aș dori să mă opresc aici un moment pentru a aprecia concentrarea actorului Nagy Csongor Zsolt, fiind nemaipomenit de greu să rămâi în personaj cu un companion scenic atât de imprevizibil cum e un animal. Decizia regizorului de a-i înlocui lui Woyzeck amicul uman cu un patruped nu este însă doar o găselniță care face apel la afectul publicului, ci și un mod de a evidenția singurătatea de care e cuprins Franz. Unica ființă care îi ascultă cu adevărat problemele este și unica ființă care nu îi poate răspunde înapoi. Și totuși, cu ochișorii lui umezi și plini de căldură, Andres îi oferă consolarea de care are nevoie pentru a se menține pe linia de plutire. Până la un punct.
De altfel, singurătatea este și tema principală a piesei. Și nu orice fel de singurătate, ci singurătatea printre oameni. Nu cea a sihaștrilor ce aleg deliberat să se izoleze, ci a unui om neînțeles. A unui om trădat și dezamăgit de toate persoanele care contează în viața lui. Și cred că acesta este cel mai dureros tip de singurătate.
Cu toate acestea, Andres nu este unicul înger din viața protagonistului. Îngerii non-diegetici sunt chiar membrii trupei Rammstein, cu care pare să empatizeze la un nivel metafizic. Versurile lor sunt gândurile lui. Problemele lor sunt încercările lui. Îngerul jucat de Szabó János Szilárd poate fi reprezentarea lor. Spre deosebire de dublura sa reală, Johann Christian Woyzeck, Franz Woyzeck-ul pus în scenă la Teatrul de Nord a avut norocul de a fi contemporan cu ei. Și astfel poate a avut șansa de a fi chiar un pic mai puțin singur.
