"În locul unei hermeneutici, avem nevoie de o erotică a artei."
Susan Sontag (1964)
Ce simbolizează scena vălurită? Ce reprezintă stâlpii care o înțeapă? Dar linia strâmbă de neoane, care atârnă din tavan? Mă gândesc că suntem probabil obișnuiți încă din școală, de pe vremea comentariilor de la "română", să descifrăm întruna metafore. Orice întâlnire cu arta pare să fie un prilej de interpretări. Iar teatrul, și mai ales scenografia de teatru, tocmai cu metaforele lucrează. Cele mai multe decoruri sunt niște metafore împietrite.
Când metafora este însă răsunătoare, autoritară, când ea "înseamnă" același lucru pentru toți spectatorii, mă tem că parabola scenografului nu doar pretinde interpretarea (cenzurând reculegerea, meditația, reveria), dar le confiscă atunci privitorilor și libertatea de a-și închipui ce poftesc. Știu asta pentru că am stricat și eu așa câteva spectacole. Participarea la o înscenare obligatorie într-un decor insinuant-metaforic devine o directivă pentru câteva sute de oameni, iar flirtul cu iluzia și visarea sunt irevocabil suspendate. Un decor care înseamnă ceva - și numai acel ceva - seamănă cu muzica patriotică. Spectacolul montat înăuntrul lui devine o lecție cicălitoare, nesărată și morocănoasă. Teatrul "de artă" se preschimbă într-un teatru "responsabil".
Dimpotrivă, îndepărtându-se de metafora contondentă, alegoria estompată, imprecisă, pare să protejeze mirajul jocului la care actorii, conduși de regizor, îi invită pe spectatori. Și tocmai cu gândul la acest concurs de fantezie, ultimii pleacă de acasă, renunțând la serialele și emisiunile serii pentru întâlnirea cu artiștii care (se) joacă la câțiva metri de ei.
De aceea, nici valurile, nici stâlpii ridicați acum înaintea dumneavoastră n-au simbolizat nimic atunci când i-am desenat prima oară la planșeta mea. Iar linia de neon n-a "însemnat" decât un accident care să scuture puțin compoziția. În toate schițele mele, de la o repetiție la alta, am căutat numai senzațiile desenelor pe care le încercam; ele nu semnificau neapărat ceva. Căutând poezia în ambiguitate și derizoriu, neîncheind enunțurile, alterând apropourile, am diluat îndeajuns fiecare metaforă la care m-am gândit, ocrotind-o de primejdia travestirii în vreo proclamație. De aceea, spre exemplu, pentru că le-am păstrat mereu echivocul, stâlpii pot "însemna" acum, pentru cineva care-i observă prima oară, niște elemente de susținere a sălii de teatru (a cărei scenă s-a umflat și ea, în urma vreunui cataclism), iar pentru altcineva, câțiva copaci dintr-o pădure deluroasă. Sau, cum îi descifrase la o repetiție una dintre actrițele din distribuție, niște simboluri ale masculinității, ale yang-ului plin de vitalitate, care străpung yin-ul introvertit, feminin, unduitor și grațios al suprafeței de joc. Un prieten i-a văzut ca pe niște catarge ale unui covor zburător, iar altul ca pe niște cruci dintr-un cimitir. Sigur, această exegeză pitorească interesează numai dacă stâlpii trebuie neapărat "să însemne" ceva.
Am știut de la început că vom monta un Cehov fără mesteceni sau samovare. Un an de zile, am căutat - riscând, până la urmă, totul - cel mai simplu spațiu, părăsit de orice ornament decorativ, un loc cât mai brutal, rudimentar, sălbatic. Într-un fel, așa cum este și Platonov. Și chiar întreg "romantismul" neșlefuit, patetic și violent al rușilor, un popor care, așa cum spunea Kundera, a absentat de la întâlnirea cu Renașterea. Ne-a ieșit un decor care, cel puțin până la pauza spectacolului, nici măcar "nu există": e, de fapt, chiar o scenă goală. Un "spațiu gol" care "vorbește" însă ceva și cu privitorii săi, "deranjându-i" în același timp și pe actori, fragilizându-i. Fiindcă pe cât de îmbietoare sunt unduirile sale "naturiste", pe atât de capricioasă este scena care nu-i niciodată dreaptă, orizontală, decât acolo, în spate, unde actorii așteaptă în actul întâi să devină personaje.
Sunt recunoscător și nemaipomenit de fericit că după aproape treizeci de ani de când priveam din fotoliile dumneavoastră înspre aceeași scenă, "de la Icoanei", la Poveste de iarnă și Trei surori ale lui Ducu Darie (hotărându-mă atunci să mă fac scenograf), am participat la jocul ridicării unui spectacol de teatru "de artă" aici, "la Bulandra", alături de atâția artiști pe care-i iubesc de atâta vreme. Iar această "artă" pe care am căutat-o cu toții, întreaga distribuție, se străduiește pe deasupra să fie și non-figurativă, senzuală, "modernă". Așa cum încearcă să fie și toată arta din lume, de vreo sută de ani. O artă încă "nouă", încă excentrică și deconcertantă, care a schimbat totuși de mult regulile jocului, înlocuind descifrarea de înțelesuri și obișnuința relaționărilor cu deșteptarea simțurilor, mișcarea ideilor și contemplarea.
(foto: Cosmin Ardeleanu)