E deja notoriu faptul că mediul digital face din ce în ce mai mare concurență tradiționalei pelicule, iar acest fenomen are la bază în primul rând rațiuni financiare. Un film este un produs foarte scump, iar un film fără prea multe șanse de spargere a box-office-urilor nu atrage bunăvoința caselor de producție, care în vremurile noastre nu mai dau doi bani nici măcar pe un auteur ca Lynch, oricât ar fi el de "freak" și "unique". Deci, mai mult ca sigur bugetul l-a forțat pe David Lynch să opteze pentru digital, însă halul în care arată Inland Empire mă face să cred că a ales un miniDV cu care se filmează cel mult vacanța la iarbă verde a unei familii...
Lucas a filmat și el în format digital Star Wars Episode III, însă imaginea este HD, limpede precum cristalul. Nu mă așteptam de la Lynch la CGI-uri sau decoruri monumentale (ca în Dune - varianta sa), însă la un operator decent, care poate sharfa pe un obiect din prim-plan, sau să lumineze un cadru, mă așteptam.
Stilul acestui regizor este inconfundabil, însă "captat" pe un mediu ieftin își pierde elementul fundamental de expresie: atmosfera. Inland Empire pare un produs Lynch, conține toate coșmarurile și tabieturile narative ale bătrânului (uruiala industrială de pe fundalul sonor, muzica mormăitoare, chipurile schimonosite de groază, culoarele întunecoase, teleportarea haotică dintr-un spațiu narativ în altul), o are chiar și pe vrăjitoarea Grace Zabriskie, într-una din puținele apariții interesante din film, însă nu reușește să (mă) convingă.
Eu personal sunt foarte intrigat de modul în care David Lynch își abordează actorii și rămân atent pe mai toată durata unui film de-al său. Dialogurile absurde și decupajul aiuritor al acțiunii, felul în care aparatul de filmat "adoarme" pe câte un detaliu de pe figura unui personaj, sau din decor, reacțiile prelungi la câte o replica de genul "I can't tell if it's yesterday or tomorrow", sau "I'm not too keen on tommorow, and today's slipping by", mutrele actorilor aleși pe sprânceană, care mai de care mai dubios distribuiți (mulți fiind chiar glorii căzute în uitare la Hollywood, gen Julia Ormond), toate acestea sunt trucuri pe care Lynch le utilizează cu ingeniozitate pentru a ține treaz spectatorul în fața unei "very boring THREE HOUR mess" (după expresia unui comentator de pe Imdb).
Însă nu prea ține... Subiectul cam reciclat din Lost Highway și Mulholland Drive nu aduce prea multe noutăți în peisaj. Regizorului i s-a pus capsa pe Hollywood și nu îi mai trece, iar fragmentele din Rabbits sunt pur și simplu minute irosite.
Există, totuși, momente bune în toată această încercare de vizualizare a unor coșmaruri, iar Laura Dern duce până la capăt un rol imposibil. Scenele de dans sunt iarăși super-haioase, inclusiv finalul abracadabrant. Nu renunțați la genericul final (chiar dacă simțiți nevoia): riscați să pierdeți niște figuranți inediți (atenție la "omul cu butucul").