"Un artist locuit" este sintagma potrivită atunci când vorbeşti despre David Lynch. Urmărindu-i interviurile în care vorbeşte despre cel mai recent experiment al său, Inland Empire, e imposibil să nu-ţi scape ochii pe neastâmpărul degetelor sale care pipăie nevrotic aerul pentru a pescui Ideea.
Precum un păpuşar fără păpuşă, el apare ca un mediu perfect prin care o altă lume le vorbeşte oamenilor - cea din interiorul minţii, cu tot cu oniricul, pulsiunile şi fricile mascate prin obiecte şi gesturi concrete, adică imperiul peste care tronează acest profet al secolului XX. "Dive within and catch the idea", spune în cartea pe care a lansat-o la începutul anului, Catching The Big Fish: Meditation, Consciousness, and Creativity, ca şi în filmele, muzica şi picturile sale.
Lumea din interior este lumea în care David Lynch a ales să trăiască şi modalitatea prin care să îşi controleze în totalitate personajele. Nu întâmplător Bobby Briggs îi spune Normei Jennings în Twin Peaks "Te voi regăsi în visele mele" sau, în versiunea Blue Velvet, Roy Orbison cântă pe fundal "In dreams I walk with you/ In dreams I talk to you/ In dreams you're mine". Şi, nu întâmplător, colţurile minţii lui când nu sunt tapiţate cu catifea albastră au draperii roşu aprins sau se pierd în mult negru.
Recent, la Fundaţia Cartier de artă contemporană din Paris, a avut loc o expoziţie dedicată tuturor lucrărilor plastice ale lui David Lynch - de la pânze de trei metri până la desene pe Post-it-uri. Şi în toate, ca şi în filme, era multă noapte. "Cu cât pui mai mult negru într-o culoare, cu atât ea devine mai onirică", spune Lynch. "E ca şi cum ai intra într-un tunel şi, încet-încet, începi să vezi lucruri care te sperie. Apoi începi să vezi mai bine, percepi şi lucrurile care îţi plac şi atunci totul devine ca un vis."
Tot pentru a lăsa loc de visare, regizorul atât de înfometat de experiment şi-a căutat, după Mulholland Drive (2001), un nou mediu şi a început să filmeze pe digital şi să integreze internetul în producţia şi promovarea filmelor sale.
În 2002 a creat, special pentru website-ul personal (www.davidlynch.com), Dumbland, o serie de 8 scurtmetraje de animaţie. În acelaşi an, a conceput Rabbits, un sitcom difuzat tot online, tot în 8 episoade în care, pe un fundal sonor straniu, trei oameni îmbrăcaţi în iepuri stau într-o cameră (un fel de anticameră locuită de subconştient) şi conturează în replici haotice (nimic amuzant şi totuşi pe fundal, ca la orice sitcom, sunt inserate râsete isterice) un prezent ca un purgatoriu, o stare intermediară între vis şi realitate. Puţin mai târziu, Lynch filmează un experiment digital al cărui titlu spune totul: Darkened Room.
La Festivalul de Film de la Cannes din 2005, Lynch anunţă că şi-a petrecut mult timp pentru a filma un proiect digital în Polonia. Era vorba de Inland Empire, scris în timpul filmărilor, a cărui producţie a durat trei ani; un risc asumat, având în vedere că, spre deosebire de cochetăriile digitale anterioare, a decis să-l lanseze în sălile de cinematograf.
Pentru a-şi promova acest proiect, Lynch a apărut în pieţele publice însoţit de o vacă şi un panou pe care scria: "Fără brânză, Inland Empire nu ar fi existat."
Nebunia este pe atât de mare cu cât el a ţinut să fie demiurgul absolut: semnează regia, scenariul, montajul, producţia şi distribuţia. Însă apelul la tehnologia digitală a fost adus în mintea lui Lynch de acelaşi curent care l-a făcut să spună "dive within".
Renunţând la camera de 35 mm în schimbul unui Sony PD-150, regizorul hotărăşte să ţină la propriu filmul în propriile mâini, să-l aducă mai aproape de el, de actori şi, implicit, de spectatori. Pentru Lynch este asumarea unei libertăţi totale, financiare şi estetice. A putut filma câte 40 de minute şnur, fără să fie nevoit să se oprească, a putut lucra în apropiere mai intimă cu o echipă mai mică, şi a putut să dea actorilor continuitate. Însă extravaganţa este că nu a folosit tehnica digitală de înaltă calitate, aşa cum au făcut recent Michael Mann sau Bryan Singer pentru Miami Vice, respectiv Superman Returns. "În acest film au fost posibile lucruri care nu s-ar fi putut face dacă aş fi filmat cu o cameră greoaie de 35 mm", spune Lynch. "Cu tehnica de înaltă fidelitate totul iese la iveală, în timp ce, folosind tehnică de o calitate inferioară, elementele din cadru se văd mai puţin. Or, a vedea mai puţin înseamnă a visa mai mult."
Lynch se îndreaptă spre un cinema sărac, în suport şi mijloace, şi dă valoare texturii imaginii şi (absenţei) luminii. Puterea seminală a negrului împlineşte estetic obsesiile anterioare. Mai puţină informaţie pe ecran înseamnă mai multă visare, pe scurt "dive within". Fără mijloace artificiale pe platou, camera nu poate doar intra într-o relaţie mai intimă cu actorul, dar îi captează mai bine adevărul şi emoţia. În plus, aşa cum iepurii din Rabbits (care, a propos, pot fi văzuţi şi în Inland Empire), şi întreaga cinematografie a lui Lynch de altfel, locuiesc într-un spaţiu la graniţa visului cu realitate, Inland Empire locuieşte pe un suport hibrid. Filmul a fost în totalitate filmat în digital şi mai apoi transferat pe peliculă şi anunţă un nou tip de privire, o redimensionare a poziţiei autorului şi a controlului pe care acesta îl are asupra operei şi, cum spunea Lynch în New York, "un domeniu unificat al cinematografiei care deţine totul: trecut, prezent, viitor, şi acea vacă".