Sigur că imposibilitatea de a urmări povestea nu e în sine o problemă, dacă accepţi de la bun început că Lynch nu e un constructor de puzzle-uri narative (şi cu atît mai puţin un guru care vorbeşte în simboluri accesibile numai unor aleşi), ci un suprarealist. Problema pe care o pun filmele lui, de la un timp încoace (mai precis, de la imensul succes de public al serialului Twin Peaks), este dacă nu cumva a devenit prea conştient de faptul că, orice ar băga în ele, se vor găsi întotdeauna destui spectatori dornici să le "descifreze", şi dacă această conştienţă (aflată oarecum în contradicţie cu datoria suprarealistului de a se încredinţa inconştientului său) n-a început să afecteze calitatea acelui "orice". Să luăm, de pildă, mirobolantele 30 de minute finale din Mulholland Drive, cînd povestea se dezintegrează şi Lynch începe să bage viraj arbitrar după viraj arbitrar, indiciu care mai mult te încurcă după indiciu care te vîră şi mai rău în ceaţă. De ce face asta? Pentru că (după cum spun unii) aşa-i cere meseria lui de enigmist? Pentru că (după cum spun alţii) aşa-i dictează logica lui de suprarealist? Povestea facerii filmului sugerează o a treia variantă, mai prozaică: Lynch l-a conceput ca episod-pilot pentru un nou serial de tip Twin Peaks, creînd o serie de fire narative şi lansînd o serie de mistere; cînd a aflat că serialul nu se va mai face, a mai filmat 30 de minute, în care a băgat tot ce-i venea în cap. Întrebarea este dacă, în condiţiile date, a făcut asta ca un suprarealist autentic sau mai degrabă ca un impostor. Pe de altă parte, e primejdios (şi tendenţios) să judeci un film după condiţiile naşterii lui. Singura întrebare care contează, la un film de Lynch, nu este în ce măsură poveştile lui au sens ca poveşti, sau în ce măsură mai reprezintă o expresie autentică a inconştientului său, ci în ce măsură reuşesc să destabilizeze şi să seducă. După criteriile astea, primele două treimi din Mulholland... sînt foarte sus. Iar prima oră din Inland Empire nu e nici ea departe.
Cine mai e capabil să creeze senzaţia asta suav-înnebunitoare, delicios-intoxicantă, că toată lumea, cu excepţia spectatorului şi a personajului principal (în cazul de faţă, o actriţă hollywoodiană interpretată de Laura Dern), e la curent cu un secret neînchipuit de malefic? Iniţial, secretul în sine pare a fi o afacere convenţional-horroristică, uşor de digerat - ceva cu un blestem de origine poloneză, care ar plana asupra noului proiect cinematografic al eroinei; dar în momentul în care începi să te întrebi de ce nu ţi-ai dat seama mai demult că turnatul cafelei e una dintre cele mai sinistre activităţi umane, în momentul în care începi să-ţi spui că e ceva alarmant în însuşi sunetul limbii polone, în momentul în care ai putea să juri că personajul regizorului (Jeremy Irons) e băgat pînă în gît, deşi n-ai putea să spui în ce anume - în astfel de momente redescoperi puterea unică a speciei de nelinişte pe care o cultivă Lynch: ea nu depinde de nici un "secret" din poveste - e neraţionalizabilă. Cele mai frumoase secvenţe sînt acelea în care actriţa repetă şi filmează cu partenerul ei (Justin Theroux); filmul la care lucrează ei e o poveste de dragoste şi, în scurt timp, îşi încep propria poveste. Întregul episod e o dezvoltare a acelei secvenţe din Mulholland... în care eroina - o actriţă începătoare - dădea o probă cu un actor versat şi viril şi, abandonîndu-se total irealităţii filmice, se transforma din şoricel speriat în leoaică excitată. Temele lui Lynch sînt locuri comune (confuzia dintre realitate şi ficţiune, patologia actoriei), dar nimeni nu vede mai bine ca el ce e nebunesc, ce e fantomatic şi ce e afrodisiac în situaţia a doi oameni care poartă un dialog romantic ieşit din mintea altcuiva, şi aş vrea mult să vedeţi lacrima complet neaşteptată care şiroieşte pe obrazul eroinei la prima repetiţie, urmărită de cameră cu o fascinaţie contagioasă care aproape că o transformă într-o imagine-şoc.
Pe de altă parte, n-aş vrea să treceţi prin lungile momente de plictiseală şi exasperare prin care am trecut eu în următoarele două ore. Filmul s-a născut dintr-o serie de improvizaţii filmate de Lynch pe video digital; nu are unitatea şi fluiditatea unui coşmar original şi conţine secvenţe foarte proaste (cum ar fi acelea în care eroina e hărţuită de un grup de fete care rînjesc la cameră şi încearcă să pară depravate). Deci pînă la urmă are vreun mod de întrebuinţare? Cred că da: cel recomandat de un critic britanic, Tom Shone, la un alt film de Lynch, Lost Highway: "vedeţi prima oră din el şi visaţi dumneavoastră restul".