"Toată lumea", adică ei, ai lor şi ale lor, fiindcă lumea largă şi toată nu prea tinde să vorbească despre ceva din care n-a priceput nimic - da' chiar nimic; şi nu din vina ei, ci pur şi simplu pentru că pe autor îl doare-n pix de cei care-i văd filmul. E un adevăr ştiut că orice artist creează numai pentru sine; când e cu adevărat mare (ca Dali, Mahler, Joyce, Urmuz, Altman şi alţi iconoclaşti), autosatisfacerea lui se va răsfrânge de la sine şi asupra publicului; când se dă mare (ca Magritte, Pintilie, Jodorowski şi diverşi iconoplastici), va păcăli o perioadă, mai lungă sau mai scurtă - dar, inevitabil, va muri curând, căci nu-şi va mai fi-n fire, cum spunea poetul. Iar Lynch, din păcate, moare încă de viu (sau, "în viu", conform invenţiei lingvistice din Ticăloşii lui Şerban Marinescu).
Să fim clar înţeleşi - David Lynch a fost dintotdeauna atins de pala geniului. Eraserhead rămâne unul dintre cele mai bune filme horror atipice (un horror implicit, sugerat, şi cu atât mai angoasant) făcute vreodată. La antipozi, Elephant Man impune o viziune precisă şi tăioasă asupra unei realităţi horror (viaţa diformului John Merrick), în care doar cu ajutorul unei romanţări ponderate şi strict necesare non-ficţiunea se convertea în meditaţie şi artă. Wild at Heart era un demers dement greu suportabil şi excelent lucrat, de un incredibil rafinament al isteriei indigeste, capabil să impună în acelaşi spaţiu filmic drojdiile societăţii americane, inadaptabilitatea tinerilor rebeli, decapitările, scatologia şi vrăjitoarele pe cozi de mătură. Blue Velvet orchestra abil armoniile suprarealismului, câtă vreme Twin Peaks (serialul de televiziune, evident, şi mai ales prima parte, cea spontană, echilibrată şi sinceră cu sine) cristalizează, după părerea mea, toată cvintesenţa acestui talent uriaş şi unic, pentru care, de cele mai multe ori, misterul e mai important decât soluţia. În contextul acestor culmi, înconjurate de numeroase titluri mai puţin importante, putem să acceptăm şi câte-un eşec deplorabil ca Dune (o dumă în care Lynch n-avea ce căuta, fiind adus doar ca să dreagă busuiocul stricat de alţii), sau să înţelegem apetenţa spre neinteligibil din Mulholland Drive. Numai că ceea ce în filmul din 2001 părea o cochetărie tolerabilă, se repetă acum, în 2006, la un nivel care combină revoltătorul cu starea de alarmă - la modul: pe ce cărări ai apucat-o, Lynchule?
Una dintre lecţiile elementare ale oricărei şcoli de regie, de teatru sau de film, asimilate încă din primul semestru, este cea situată sub imperativul inteligibilului: "să se înţeleagă". Nu neapărat până la capăt, şi în nici un caz totul (altfel, la ce ne-am mai gândi, după ieşirea din sala de cinema?), dar neapărat atâta cât să putem urmări... dacă nu povestea (căci nu orice film e narativ), în orice caz imaginile, sentimentele, stările, ideile... L'Année dernière à Marienbad rămâne un exemplu tipic de structură epică a stărilor care te ţine ţintuit în scaun aproape două ore. Asemenea Procesul lui Kafka (în varianta Orson Welles, evident!), sau Blow Up, E la nave va, ori filmele lui Jancso sau Skolimovski - de multe ori discutabile, controversate, adulate sau hulite de unii şi de alţii, însă întotdeauna descifrabile măcar până la un punct.
Punct care, din nefericire, în Inland Empire rămâne situat înainte de începutul filmului. Tot ce reuşim să deducem din prima oră a desfăşurării (că acţiune nu se poate numi), este că o actriţă de la Hollywood (Nikki Grace, conştiincios interpretată de Laura Dern) primeşte "rolul vieţii ei" într-un filmuleţ cam à la Lacrimi de iubire, care reiese că e remake-ul unei vechi melodrame poloneze neterminate, ai cărei protagonişti au fost asasinaţi brutal ca rezultat al unui blestem... Observăm din capul locului că epica filmului e non-liniară, alternând bizar timpii, spaţiile şi liniile intrigii - se impune cu precădere universul limitat al unui decor de teatru TV în care trei iepuri umanoizi (sau oameni iepuroizi - confuzia fiind voită) sugerează rigid participarea la un spectacol insuportabil de anost, cu râsete pe bandă care survin în cele mai aberante momente (la replici gen "Cât e ceasul?", etc.). Se impune să precizez că acest compartiment al filmului este, realmente, unul dintre cele mai reuşite. Absurdul are substanţă, grotescul e angoasant, trimiterile spre derizoriu funcţionează eficient, iar relaţiile cu straturile mai accesibile ale scenariului sunt incitante - de exemplu, momentul când Nikki (sau poate Susan, cea jucată de ea în filmul... ăă... celălalt) dă telefon în "casa iepurilor" sau cel în care se apropie de uşă. Cel mai mult mi-a amintit această lume paralelă de enigmatic-demiurgicul personaj ars pe faţă care trage heblul în Eraserhead.
Dar... cui foloseşte? În afara unor frustrări multilaterale, la nivel atât estetic cât şi exterior, din păcate, casa cu iepuri nu ne îmbogăţeşte cu nimic, ca spectatori, rămânând doar o bizarerie gratuită, ca expresie a cine ştie căror pulsiuni din interstiţiile labirintului mintal al lui Lynch.
La fel de reuşită sub toate aspectele punctuale (şi la fel de eşuată finalmente în contextul întregului film) este secvenţa propriu-zisă de declanşare a acţiunii (a... ceea ce s-ar fi voit a fi acţiunea): vizita premonitorie a vecinei (Grace Zabriskie, în extraordinara compoziţie a unei femei dezarmonice, drăgălaş-agresive, suav-violente, caricatural-detestabile). Prin felul în care e cadrată, luminată şi mai ales filmată (acele grosplanuri cu atât mai deformante, cu cât sunt realizate prin tehnică video - în premieră pentru Lynch), secvenţa umple începutul povestirii cu un nod tensional aproape exploziv, ale cărui efecte remanente vor energiza cam o oră din cele aproape trei ale întregului film - până se epuizează şi astea, căci nici o minune nu ţine mai mult de trei ore.
Iar de-aici încolo se instaurează, lent şi inexorabil, haosul.
În mod deliberat, Lynch ne împinge să ne rătăcim prin labirintul pe care l-a creat. Spaţiile, personajele şi acţiunile îşi pierd identitatea, Nikki şi Susan se topesc una în cealaltă, viaţa actriţei se dizolvă în cea a personajului, printre ele se scurg mementourile poloneze de la jumătatea secolului trecut, motivaţiile se amestecă până la confuzie. Tema geloziei se transferă între agresivul soţ (Peter J. Lucas) al lui Nikki şi evanescenta soţie (Julia Ormond) a lui Billy (iubitul lui Susan) - personaj prezent numai la nivelul filmului în film, nu şi ca "actriţă din film", dar care la rândul său deschide alte culoare ale labirintului, atât înapoi spre iepurii de la televizor, cât şi înainte, spre moarte. Treptat se conturează şi neclarul grup al prostituatelor (ceea ce-mi aminteşte cât insista Valeriu Moisescu, la cursurile de regie din anul întâi, să nu confundăm "ambiguitatea" cu "neclaritatea" - iar în Inland Empire balanţa înclină dramatic spre cea de-a doua!), prezent atât în ficţiunea contemporană (ca un anturaj al lui Susan), cât şi în Polonia din trecut (ca un clişeu al lui Sergiu Nicolaescu). Reverberaţiile şi ecourile dintre planuri nici nu încetează, nici nu se finalizează. Personajele vorbesc fie strident ca-n telenovele (dacă Susan nu ţipă "Billy, Billy!" de şaptezeci de ori în tot filmul, atunci n-o face niciodată), fie adânc ca-n piesele lui Everac ("Faptele oricui au consecinţe. De neevitat.") Probabil ca să ne vâre metafora-n ochi (în opoziţie cu ceaţa-n care ne-a ţinut cu deliberare şi nesimţire tot timpul), Lynch o pune pe Susan să moară pe trotuarul cu stele al Sunset Boulevard, înjunghiată gratuit cu şurubelniţa (conform premoniţiei) de către Doris, vomând sânge între o negresă buzată care-i aprinde o brichetă pe post de lumânare şi o asiatică aeriană care din braţele altui negru povesteşte despre o gaură în peretele vaginului. Secvenţa e excelent construită, filmată cu un dramatism extrem de puternic - şi, evident, nu foloseşte la nimic. Se termină în cel mai previzibil mod - "Stop! Stinge, strânge, mersi!" - adică era "film în film", şi am eu aşa un presâmţ că aici Lynch voise de fapt să fie imprevizibil...
În orice caz, e evident că acestea sunt coordonatele pe care s-a păcălit singur moşu', de-a lungul întregului său Imperiu interior: a dorit cu orice preţ să fie imprevizibil, şi tocmai asta îl face să devină, de pe la jumătate încolo, complet previzibil; a ţinut morţiş să fie şocant, şi de-atâtea şocuri, de la un moment dat te ia cu somn; a vrut musai să imprime o tensiune cât mai intensă, de pân-la urmă a ridicat încă din start filmul sub plafon, şi de-acolo nu l-a mai coborât (plafonare se cheamă - altfel cum); neapărat să fie misterios, şi ţi se rupe de misterele lui; cu tot dinadinsul, să rostească adevăruri mari - şi ce mai adevăruri! Că lumea e o scenă şi fiecare om un actor? O ştim încă de la Shakespeare, mersi, via Elizabeth I de Paul Foster şi încă două-trei milioane de autori. Că toţi ne prostituăm, într-un fel sau altul, ceea ce nu e frumos? Că suntem fătători ca iepurii? Că ce, păcatele mele?
Drept e că, dacă Roza (a lu' Scle) îi mai acorda un respiro, sau dacă-l scutura cineva bine şi-l punea să-şi organizeze materialul, sau îi scria scenariul până la capăt (că ce şi-a zis el: "Merge şi aşa!" şi s-a apucat de filmări când scriitura nici nu era gata, şi nici n-a mai fost vreodată) sau măcar băga ghilotina-n peliculă (vorba vine; în video footage) şi-i epura materialul de vreo oră şi ceva minutaj (in)util, ar fi putut chiar să iasă un film interesant. Lynch, sărmanul, a pierdut controlul, însă viziune continuă să aibă, ideile-i merg, forţa de a şoca încă nu i s-a stins de tot - nu-i lipseşte decât cineva să-l ţină de mânuţă şi să-l tragă discret îndărăt când o ia pe arătură. Aşa, din păcate, a ieşit o zamă-lungă şi puternic condimentată de trei ore, dintre care una de nedumerire, una de frustrare, şi una de plictis criminal - finalmente la fel de miezoase ca panseurile lui I.M.M. - cum, nu ştiţi cine-i I.M.M.? Irene Marlyne (sic!) Monroe (sîc!), eroina romanului autobiografic-forumard-interactiv Vreau să fiu actriţă, Editura ANTET 2006 - nu l-aţi citit? Să vă fie ruşine! Până vă duceţi după el la librării, luaţi de-aici topicul CineMagic care l-a inspirat, şi vedeţi cât de mult seamănă mesajele ei gânditoare cu Inland Empire: surprinzătoare, confuze, incoerente şi bazate exclusiv pe truisme. Există totuşi o diferenţă: Vreau să fiu actriţă nu te plictiseşte niciodată. 1-0 pentru I.M.M.!
13 iulie, 2007, h. 20:30-22:04
Bucureşti, România