În stagiunea actuală, Filarmonica George Enescu, prin concertele sale, aniversează Centenarul Ion Voicu (1923-1997), Anul Ciprian Porumbescu (170 de ani de la naștere și 140 de ani de la moarte) și Anul Paul Constantinescu (60 de ani de la moarte).
Seara muzicală de la Ateneu, din 12 mai 2023, a constituit un eveniment artistic remarcabil, datorită programului romantic ales cu o mare distincție și oferit publicului printr-o calitate a interpretării de înaltă ținută.
În debutul concertului, am ascultat Ultimele patru lieduri pentru soprană și orchestră AV 150 - TrV 296, de Richard Strauss, solistă soprana Hrachuhí Bassénz [1]. Compuse de Richard Strauss în anul 1948, în Elveția, pe când compozitorul avea 84 de ani, liedurile au la bază poezii de Hermann Hesse și Joseph von Eichendorff. Aceste lieduri (cu excepția primului Primăvara) proclamă acceptarea senină a morții, ca moarte în frumusețe. Un rămas bun de la viață, plin de mulțumire și senzualitate, reflectat într-o orchestrație strălucitoare și colorată, dar în același timp simplă, fără ornamentare abundentă. Premiera a avut loc pe 22 mai 1950, la Royal Albert Hall din Londra, iar interpreții de atunci au fost soprana Kirsten Flagstad și Philharmonia Orchestra, dirijate de Wilhelm Furtwängler.
Ciclul cuprinde liedurile Primăvara (Frühlig), Septembrie (September), La culcare (Beim Schlafengehn) și In Amurg (Im Abendrot). Aranjamentele și dozajele dinamice ale liedurilor sunt gândite pentru voce de soprană solo, cu melodii puternice, contra unei orchestre complexe, iar fiecare dintre cele patru părți, melodiile sunt reliefate de intonațiile cornului. Combinația unei linii vocale cu un acompaniament de corn face aluzie la propria viață a lui Strauss: soția sa Pauline de Ahna a fost o soprană celebră, iar tatăl său, Franz Strauss, a fost un cornist profesionist.
În interpretarea ciclului Vier letze Lieder, realizată de soprana Hrachuhí Bassénz la București, acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea, simțeam cum vocea cântăreței plutea și domina sonoritățile, afirmându-se cu o mare expresivitate, când strălucitor în acute, când dramatic și plin de mister în momentele suave de intensitate scăzută, într-un superb pianissimo.
Ascultam ca vrăjit, o voce caldă, cu o emisie catifelat timbrată, în care vibrato-ul rotunjit avea amplitudine constantă, tocmai în scopul obținerii unei fluențe desăvârșite. Frazarea fin arcuită, apela uneori la un crescendo prelung, minunat susținut, ca o amplificare a volumului sonor controlat, cu o deosebită grijă pentru detaliile timbrale. Trecerile suple de la o înălțime sonoră la alta, Hrachuhí Bassénz le așternea ca o dâră semilichidă, acordând sunetele cu un firesc admirabil.
Versurile poetului Hermann Hesse, cântate în germană, căpătau prin măiestrie vocală, contur de fir aurit. Visat-am în negre genuni, îndelung / la arborii tăi și albastre adieri, / la sunete arome și păsări cântând. / Udată-n lumină, tu zaci acum / în fața mea, minune lucind giuvaer. / Gingașă ispită, mă știi parcă iar / și-un tremur îmi arde făptura, / Mântuitoare ferice prezență. [2]
În finalul liedului În amurg (În pace mai departe-n / Amurg ne adâncim, / Învinși de oboseală: / Să fie al morții semn?) Richard Strauss citează muzical propriul său poem Moarte și Transfigurație, scris cu 60 de ani mai devreme. Ca și acolo, fraza de șapte note (cunoscută ca "tema transfigurării") are sensul de împlinire a sufletului prin moarte. Minunat a sunat solo-ul de vioară, peste care apăreau brodate trilurile flautului.
Aplauze puternice și îndelungate au răsplătit o interpretare de o rară frumusețe a acestor sublime lieduri romantice. Soprana Hrachuhí Bassénz a oferit ca bis liedul Morgen, o bijuterie vocală scrisă de Richard Strauss, sugerând speranța, de care - după cuvintele maestrului Christian Badea - avem astăzi mai multă nevoie ca oricând. Solo-ul de vioară a concertmaistrului Rafael Butaru, prin frumusețea melodică și calitatea sunetului, a creat o introducere plină de serenitate pentru partea vocală.
Dirijorul Christian Badea aduce mereu un plus de frumusețe interpretării. Prin rafinamentul și gestica sa impecabilă, cu mișcări precise și scurte din poignet, ori prin domolirile oportune de intensitate, adresate uneori unor compartimente ale ansamblului orchestral, maestrul strunește și reușește să obțină o calitate timbrală inimitabilă, acompaniamentul învelind într-o mătase sonoră vocea umană.
În a doua parte a serii muzicale de la sala Ateneului Român, publicul a ascultat Simfonia nr. 1 în re major, «Titanul» de Gustav Mahler.
Compusă între anii 1887 și 1888 simfonia Titanul (intitulată după romanul lui Jean Paul)) este unul dintre cele mai scurte opusuri ale lui Gustav Mahler. A avut premiera la Sala de Concerte Vigadó din Budapesta în 1889. Lucrarea incorporează material muzical pe care Mahler l-a folosit în câteva dintre lucrările sale anterioare. Ulterior (1889), simfonia a suferit modificări. Lucrarea cuprinde patru părți: 1. Langsam, schleppend (Încet, tărăgănat) - Immer sehr gemächlich (Foarte restrâns pe tot parcursul); 2. Kräftig bewegt, doch nicht zu schnell (Puternic, dar nu prea repede) - Recht gemächlich (Restrâns); 3. Feierlich und gemessen, ohne zu schleppen (Solemn și cu măsură, dar nu tărăganat) - Sehr einfach und schlicht wie eine Volksweise (Foarte simplu, ca și când ar fi o melodie folclorică) și 4. Stürmisch bewegt - Energisch (Furtunos și agitat - Energic). Este o muzică ce contopește contrariile - lied tăinuit și deghizat în limbaj de orchestră, motive conducătoare versus amalgamare stilistică ori autobiografie și rigoare a scriiturii. "Mahler a urmărit întotdeauna să redea tot ceea ce muzica poate să exprime, dar să și evite ceea ce muzica nu poate transmite."[3]
În versiunea interpretativă oferită de Christian Badea, dirijând Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, temele afirmate în nuanțe infime, alternau cu flăcări mari, în momentele tensionate.
În prima parte a Simfoniei nr. 1 în re major de Gustav Mahler, auzeam cum Introducerea începea straniu, cu o alunecare pe șapte octave a instrumentelor cu coarde, pe sunetul la. Apoi, un motiv descendent de două note era prezentat de instrumentele de suflat din lemn, motiv devenit în cele din urmă repetitiv. În natura sa minimalistă, el, făcea aluzie la prima parte a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven. Era întreruptă pe urmă, de un material cu aspect de fanfară, prezentat succesiv de clarinete și trompete. Trei trompete se auzeau din culise. Clarinetele, imitau sunetul unui cuc. Mai apoi, o idee muzicală era cântată de violoncel, acumulându-se din punct de vedere dinamic (figurații ale viorilor), de către întreg ansamblul de alămuri. Pe ici pe colo, se percepeau interjecții ale instrumentelor de suflat, cu sunete apogiate scurt, intervenții zglobii ale trianglului și tobei mari. Cinelele se iveau, cu timbrul lor specific, în zona culminantă partea încheindu-se într-o notă comică, cu revenirea cucului.
În cea de-a doua parte a simfoniei, menuetul tradițional era substituit cu un ländler (dans popular din Bavaria, Elveția și Austria), reluat în mai multe rânduri și căpătând energie spre sfârșit. Trio-ul aducea un material mai lent, valsant. Pe o introducere a timpanului a apărut un frumos solo de contrabas. Cu multă eleganță erau realizate momentele agogice în care rallentando-ul sublinia încheierea unei secțiuni. Tema de ländler a revenit pentru a încheia partea. Cea de-a treia mișcare a simfoniei, într-un tempo lent, dezvoltă cunoscuta temă a canonului Frère Jacques, însă într-o tonalitate minoră.
Subiectul era prezentat inițial de contrabas, urmat de fagot, tubă și în cele din urmă de întreaga orchestră. O contramelodie era interpretată peste canon de către oboi. Sonoritățile tubei colorau discursul muzical. Apoi, atmosfera s-a schimbat și a urmat una dintre cele mai distinctive părți ale simfoniei, în care Mahler utilizează talgerele, toba mare, oboaie, clarinetele și o trompetă solo pentru a produce un sunet tipic unei formații de Kelzmer de dimensiuni mici. A urmat o a treia secțiune, mai contemplativă, ce conținea material din colecția de cântece Lieder eines fahrenden Gesellen (Cântecele unui calator) și Die zwei blauen Augen (Cei doi ochi albaștri) ale lui Mahler. Se puteau auzi apoi, toate cele trei elemente tematice, una peste cealaltă. Motivele se destrămau încet-încet, iar partea s-a încheiat cu alternanțe ale coardelor grave. Partea a IV-a a debutat cu o lovire bruscă a talgerelor, succedate de un acord puternic al instrumentelor de suflat din lemn, intonații ale instrumentelor cu coarde și alămuri și o lovitură a tobei mari. Partea finală a simfoniei este cea mai amplă. Ea cuprinde și o temă lirică, precum și câteva acumulări spre un climax realizat de către instrumentele de suflat de alamă. O serie de teme din părțile anterioare reveneau. Simfonia s-a încheiat triumfal, zgomotos cu sonorități de fanfară, partida de corni cântând în picioare.
Publicul a ovaționat îndelung pe interpreții ansamblului orchestral, dirijorul ridicând pe rând în picioare, spre a fi gratulați pe fiecare dintre protagoniști (instrumentele de suflat, percuția, harpa, evidențiind partida contrabasurilor). Aplauze îndelungate și rechemări la rampă au demonstrat că auditoriul a fost entuziasmat de interpretarea acestei capodopere mahleriene, Simfonia «Titanul», iar maestrul Christian Badea a reușit o versiune autentică a acestei muzici romantice îndrăgite.
NOTE
[1] Soprana germano-armeană Hrachuhí Bassenz s-a născut într-o familie de muzicieni din Erevan, Armenia. După terminarea studiilor de vioară, a absolvit cu distincție canto la Conservatorul de Stat Komitas, din orașul ei natal, cu profesorul Gayane Geghamyan. Ea a fost distinsă cu numeroase premii, printre care Cântăreața anului și Premiul publicului de la Musiktheater Gelsenkirchen; Premiul de artă bavarez; Premiul II al Concursului Internațional de Canto Voci Verdiane, precum și Medalia de Aur de la Ministerul Culturii și Medalia Komitas de la Ministerul Diasporei al Republicii Armenia. Hrachuhí Bassenz a fost membră a Semperoper Dresda, unde a cântat roluri principale, începând cu stagiunea 2018. A cântat de asemenea, la Royal Opera House, Covent Garden; Wiener Staatsoper; Den Norske Opera & Balet; L'Opéra National du Rhin din Strasbourg, Noua Operă Israeliană din Tel Aviv și a fost membru al Operei din Nürnberg, Oper Leipzig. Soprana Hrachuhí Bassenz a colaborat cu dirijorii: Antonio Pappano, Johannes Wildner, Alexander Shelley, Marc Tardue, Daniel Oren, Antonino Fogliani, John Fiore, Henrik Nanasi, Marc Minkowski, Ivan Repusic, Daniele Rustioni Omer Meir Wellber și Giampaolo Bisanti și se bucură de relații de colaborare. cu regizori printre care Laura Scozzi, Calixto Bieito, Mariame Clément, Dieter Kaegi, David McVicar, Elijah Moshinsky și Bruno Ravella.
[2] traducere de Vladimir Popescu-Deveselu: Program de sală - Filarmonica George Enescu Stagiunea 2022-2023, pag. 7.
[3] Cojocaru, Mihai: Program de sală - Filarmonica George Enescu Stagiunea 2022-2023, pag. 10.