Motto: "Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor"
Dacă te lași păcălit de prezentarea acestui reportaj-anchetă, ai putea crede că intrăm într-o poveste kafkiană, despre absurdul birocrației de stat (altfel, destul de frecvent în România): un individ viu, care figurează în acte ca fiind inexistent. Eroare sau capcană? Pentru că, urmărind povestea găsită și expediată, la vremea ei, de televiziuni, descoperi altfel de "leopard" ascuns în spatele gardului. El este un nea Costică di pi la Bârlad, na... adică din vestitul ținut al Vasluiului. Di-acolo s-o pornit dânsul, pi la sfârșitul veacului trecut (mijlocul anilor '90). Așa, ca Peneș Curcanul; ba chiar mai ceva, căci vajnicul nostru creștin nu s-o oprit până hăăăt... la Stambul. Acolo unde curgea, pentru dumnealui lapte, miere și alte produse pe care ni le jefuiseră turcii nouă acum vreo 4-500 de ani.
Acum, că se-ntorsese roata istoriei, vajnicul bârlădean s-o oploșit așa di bini printre osmanlâi, că nu i-o mai vinit să plece. Mai grav: nu i-a mai venit nici să mai dea vreo veste acasă, la ai lui (mamă, frați, prieteni, soție și cop(ch)il. Gata, nu i-a mai păsat. Și s-a dat pierdut. O lună, două... un an, trei, zece... până la douăzeci. Nici atunci nu l-ar fi mânat dorul, doar că, blatist fiind pe acolo, ăia l-au prins și l-au expulzat fără milă, grijă sau orice altă considerație. Drept care, a aterizat, ca o mierlă, acasă, fix la ai lui... ăia de care-l duruse-n bască; sau, mă rog, fes... Mirare mare, dar sila - și mai mare. Oamenii trecuseră peste îngrijorări firești, spaime, gânduri negre... se resemnaseră la așa o tăcere de aur și - înghiontiți de angarale birocratice, ce să facă? Îl declaraseră dispărut, adică mort. Concret: după toate încercările de a-i da de urmă, făcuseră o cerere la autorități, iar o instanță ordinară îi confirmase - după toate procedurile - dispariția fără urmă... fără regrete, fără lumânare și alte semne de viață. De unde să-l scoți, dacă nu știai nici pe unde e, nici de unde să-l iei? Aaa... că există telefoane și alte mijloace de comunicare... bine-bine, dar trebuie să ai o urmă, o adresă sau un număr, ceva. Ioc! Omul trăia bine mersi, nu se știe unde, cu cine și nici ce făcea pe acolo; probabil că nu ceva de mare fală, căci atunci s-ar fi fudulit el, poate. Așa... obicei turcesc: a întors spatele la toată lumea. Să-l pupe... rece.
La surprinzătoarea-i revenire (I'm coming home, vorba lui Tom Jones), nimeni din familie nu l-a întâmpinat ca pe Lazăr, înviat din morți, nici ca pe Fiul risipitor. Dispărut ai vrut să fii... rămâi așa cum ți-a fost dorința. Ne pasă de tine cum ți-a păsat și ție de noi, atâta amar de vreme. Da, creștinismul cere să întorci și celălalt obraz, doar că... pardon, care obraz?!
Pornind de la (ne)cazul lui nea Costică - cel fără acte, fără drepturi, fără pensie și chiar fără existență socială - regizoarea Ilinca Călugăreanu încearcă să priceapă, împreună cu noi, ce s-a întâmplat: de ce a plecat tipul, de ce s-a dat mort? Imposibil. Tipul refuză și acum, la spartul târgului și al capului, să ofere vreo explicație, iar familia - la fel. Poți rămâne, așadar, la concluzia ineptă cum că "așa e normalul lui". Și să bănuiești că nu degeaba l-a lovit discreția, iar pe cei apropiați, intransigența. Ceva urât, de nepovestit, trebuie să fi fost pe acolo. Iar bănuiala nu pare tocmai hazardată, dacă te iei după înverșunarea ineptă și brutală a eroului, pornit într-o contra-cruciadă pe cont propriu, ca să "le arate el, lor", de ce e-n stare, dacă tot s-a reîmpământenit. Procese peste procese, de au ajuns să fugă toți avocații de el, amenințări, ba chiar ieșiri violente (verbale și chiar fizice) de care nu scapă nici măcar regizorul filmului documentar. După ce nu i-a ieșit cu cerutul de socoteală, "Il Fugitivo" vrea să primească despăgubiri, tot de la propria-i familie, pentru niște troanțe care, în 20 de ani mușchetărești, s-au făcut oale și ulcele: recamierul, televizorul, ceva tigăi și cratițe... dacă nu chiar preșul de la intrare și lanțul câinelui. Tupeu nerușinat sau... "altele", de găsit prin cărțile de psihiatrie?
Da, în felul acesta, individul și nu sistemul se califică la statutul de caz special. Monomaniac, când umil, când grosolan (atunci când nu i se cântă în strună, dar mai ales când e vorba de aflat adevărul asupra deciziilor sale trecute), nea Rambo de Bârlad se prezintă ca un monument de rea-credință, atingând culmea atunci când contestă eforturile (inclusiv financiare) ale mamei bătrâne, singura care-l mai primește și omenește cu ceva băutură, întreprinse de-a lungul anilor de dispariție, ca să-i facă pomenile creștinești.
Filmul are meritul de a-l prezenta în "naturelul" lui abject, tot mai îngemănat cu ridicolul și chiar cu grotescul. Oscilantă în fața personajului său, d-na Călugăreanu cedează, totuși, imboldului milostiv. Ca personaj, individul este păstrat, totuși, între limitele biped-ismului, trecându-i-se cu vederea, cu aparatul (nu știu dacă nu și cu foarfeca montajului) milogeala, încăpățânarea, reaua-credință și restul manifestărilor descalificante - singurele în care se arată darnic. Mesajul ei, ca atitudine, pare a fi acela că "rămâne, totuși, un om". Remarcabil sub aspect creștinesc, dar pe care anti-eroul se străduiește, la tot pasul, să-l avarieze, dacă nu chiar să-l contrazică. Așa încât, apelul telefonic de felicitări pentru ziua lui de naștere, trimis de undeva, de pe alte meridiane, spune multe asupra spiritului ei (prea?) tolerant. Înainte vreme, de-alde ăștia erau arătați cu degetul. Acum - doar cu camera și restul recuzitei.