De cele mai multe ori, oferă o reprezentare mult prea schițată a noastră pentru a-o aprecia. Râdem adesea de "poza de buletin", mai ales atunci când suntem tineri și știm că imaginea neclară de pe bucata de plastic, cifrele și literele care sunt gravate acolo sunt prea palide față de nuanțele vieții.
În tradiția românească de neîncredere a cetățenilor față de autorități, dar și de neputințe ale acestora, încă există multe persoane care nu au acte de identitate. Din această cauză nu pot fi înscrise la școală și sunt lipsite de multe drepturi.
Cazul lui Constantin Reliu, cetățean român din Vaslui, plecat peste 20 de ani la Stambul, în Turcia, și apoi revenit pentru a constata că familia l-a declarat decedat, a atras atenția românilor. Aceștia s-au uitat, poate, cu atenție la propriul card de identitate. L-au valorizat atunci mai mult decât s-ar fi gândit înainte, ca atunci când au început să călătorească cu această umilă bucată de plastic românească în defavoarea mult mai fățosului și odinioară râvnitului pașaport.
A Cautionary Tale / Cum să fiu mort, dacă-s viu? pleacă de la această premisă interesantă, care ar fi putut fi orice, de la studiu al birocrației la o analiză a justiției românești, până la o panoramă a mentalităților provinciale. În schimb, apare ca un studiu al unei persoane colerice, pe alocuri violente. Întreaga dispoziție pozitivă a realizatoarei nu poate să atenueze această senzație, ceea ce ne face să ne întrebăm în ce măsură filmul este sau nu un deserviciu adus imaginii protagonistului. Dacă mai luăm în considerare și prezentarea acestuia ca procesoman, am putea bănui că nu e exclus un proces pentru apărarea dreptului la imagine a lui Constantin Reliu.
Absurdul situației ar fi trebuit să fie resortul și atracția documentarului. Nu se poate ca o hotărâre juridică să invalideze atât de flagrant o situație atât de clară. Însă documentarul nu discută subtilitățile juridice ale acestei hotărâri, deși, poate, ar fi putut atenua senzația de părtinire care se păstrează prin consacrarea, insistența și chiar prietenia fățișă pentru persoana protagonistului. Chiar dacă se manifestă deschidere față de opiniile celorlalți din familie, acestea nu sunt obținute, nu sunt exemplificate, nu sunt detaliate.
Interviurile din care este compus filmul sunt luate într-o perioadă scurtă de timp, ceea ce accentuează senzația de unidimensionalitate. Spectacolul pe care îl oferă temperamentul coleric al lui Constantin Reliu în interacțiunile cu diverși apropiați, cu Ilinca Călugăreanu, realizatoarea documentarului sau cu apropiații săi, jocul adesea subtil al minciunilor și ipocriziilor, al incriminărilor și amintirilor, compensează însă lipsa contextului.
În același timp, interstițiile dintre interviuri sunt ocupate cu filmări diverse, destul de puțin imaginative, ale unor clădiri comuniste din urbanul mic românesc. Aici este o șansă ratată, căci camera nu găsește resursele necesare (de răbdare, de energie, de creativitate) pentru a surprinde prăfuirea, sărăcia sau urâțenia provinciei moldave.
Recapitulând, Constantin Reliu a fost declarat mort de către justiția românească, deși el susținea că este viu. Însă, era oare cu adevărat? Da, viu din punct de vedere biologic era, însă el fusese mort pentru familia sa, pentru soția, fiica, mama și frații săi pentru aproape un sfert de secol. Și nu, nu a fost o minune de reconvertire și redescoperire personală ca în pilda fiului risipitor: "Fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat" (Luca 16: 32)
Documentarul A Cautionary Tale / Cum să fiu mort, dacă-s viu? încearcă să răspundă sincer și empatic la aceste întrebări, fără însă a cădea în sentimentalisme sau acuze nefondate.