Când intrai într-un club urletele boxelor sunau și ele parcă a încurajări. Alcoolul (ori alte substanțe interzise minorilor) accentua senzația, dizolva sângele într-un cocktail entuziasmant. Iar stroboscoapele trimiteau viziuni fulgurante ale viitorului luminos.
La bête dans la jungle / Fiara din junglă invită la retrăirea extazului tinereții într-un club de noapte, nenumit, într-un subsol parizian fără personalitate, dar perfect compatibil cu reveriile atemporale ale tinereții fără ziua de luni.
Clubul este transformat într-un spațiu fără vârstă, în care petrecăreții se schimbă între ei, dar petrecerea rămâne aceeași. Se schimbă chiar și muzica sau costumele, însă stranietatea înfundată, caracterul ireal al luminilor puternice, roșul lor, rămâne același. Prin izolarea sa față de curgerea timpului (realizată prin ciclicitatea sâmbetelor), dar mai ales prin insistența prin care personajele din el încearcă să găsească o bază adâncă a căutărilor lor, o evadare din propria persoană și contopirea într-un tărâm transcendent - prin muzică, droguri, sex, etc. - clubul devine un spațiu sacru. Acolo timpul are altă valoare, diferită de cea a zilelor săptămânii, chiar diferită de creșterea și maturizarea din viața normală.
Clubul este izolat până și de prezența morții de SIDA, boala necruțătoare a acelor ani: se aude despre aceasta, uneori boala își face simțită prezența chiar în club, însă moartea are loc întotdeauna departe, în spațiul neinteresant din afară. Înăuntru, viața pulsează fără întreruperi pe ritmurile seducătoare ale muzicii. Atmosfera încărcată de sexualitate este amorsată de muzica tehno și transcende modele vestimentare sau culturale.
Camera de luat vederi mânuită de Céline Bozon insistă hipnotic asupra trupurilor asudate, care se contorsionează la unison în mulțimea ce pare a trăi un organism multiplu, îmbătată de lumina energetică și de muzica pulsatilă. Fumul de țigară se desfășoară și el în rotocoale, din care ai impresia că se vor distinge șerpăriile trupurilor de tineri.
Rareori, în momente alese pe sprânceană, prin intermediul televizorului (prin definiție, aparatul care subliniază distanța dintre privitor și locul de unde provin imaginile) aflăm reperele istoriei europene: victoria lui Mitterand în 1981, căderea Zidului Berlinului în 1989 sau atacurile împotriva Turnurilor Gemene din 2001.
În contrast cu încrederea în eternitatea clipei de distracție, doi tineri refuză să se arunce în brațele dragostei care se cască precum o prăpastie între ei. John (Tom Mercier, starul lui Nadav Lapid din Synonimes, câștigător al Ursului de Aur la Berlinală în 2019), un tânăr timid, subțiratic, cu un zâmbet pierdut și cu ochi arzători, o atrage maladiv pe May (Anaïs Demoustier), o tânără extrovertă și sensibilă, preocupată să descopere ceva mai profund dincolo de futilitățile vieții moderne. Totul este povestit prin intermediul unui terț personaj misterios, care își spune "fizionomista" (Béatrice Dalle), amfitrioana barului și, în același timp, conștiința vie a tragediilor care se petrec acolo. De fapt, nu știm dacă este propriu-zis un personaj sau o personificare a clubului și a vieții de noapte.
Acest narator pare să fie o reminiscență a inspirației literare a filmului, nuvela din 1903 a lui Henry James cu același nume despre obsesia unui tânăr pentru un moment care va veni în viitorul său, ce îi va defini propria viața.
Aici este și avertismentul crucial ale poveștii: atenție la paralizia în fața timpului prezent, la refuzul oportunităților imediate de frica sau în speranța sau pentru iluzia unui viitor niciodată trăit, apucat sau consumat.