mai 2023
Festivalul de Film Cannes, 2023

O proiecție de peste patru ore, ceremonia de deschidere și Jeanne du Barry, cel mai frumos film pe care l-am văzut în ultimii ani.

M-a surprins faptul că am fost mai entuziasmată să mă reîntorc în Cannes decât am fost să ajung prima dată aici (în 2022 - vezi articole aici). Nu mă puteam opri din zâmbit când mă îndreptam spre Palais de Festival să îmi revendic badge-ul. Trecuse un an, însă totul arăta exact ca înainte. Îmi aminteam fiecare detaliu de parcă aș fi fost plecată doar o zi. Peștii din portul de yachturi, unde am făcut prima poză cu acreditarea. Plaja pe care se proiectează filmele cu intrare liberă pentru publicul larg, pe nisipul căreia te poți întinde pe timp de zi și de pe care te alungă securitatea pe franțuzește și englezește seara, pentru a pune scaunele. Covorul roșu și scările de meșteri Manole de care te agăți ca să reușești să surprinzi vreo celebritate. Singura diferență era afișul agățat în fața Grand Théâtre Lumière, preluat în 2022 din The Truman Show cu Jim Carrey, dar care în 2023 o întruchipează pe iconica Catherine Deneuve. Când echipajul avionului a spus "Welcome home", glumeam cu mama că eu trăiesc de fapt în Franța și fac câte-o excursie de 11 luni și jumătate în România.


Nici nu am ajuns bine la cazarea din Mandelieu-la-Napoule - aceeași ca anul trecut, unde am avut ocazia să observ șopârle pe pereți și bursuci traversând cu frică de mine strada -, că a și trebuit să mă întorc numaidecât la festival pentru prima proiecție: L'amour fou, un film de peste patru ore în regia și scenariul lui Jacques Rivette, despre care François Truffaut a scris că a dat startul Noului Val Francez. În epoca Tik-Tok-ului, în care tinerii nu mai au răbdare nici la videoclipuri de două minute, oficialii de la Cannes au decis ca prima proiecție din secțiunea Cannes Classics să fie o colosală mărturie a iubirii, atât romantice cât și artistice. Pentru mine a funcționat. Nu am simțit cele patru ore.


Negativul filmului din 1969 a ars într-un incendiu dintr-un laborator. Pelicula a ajuns din nou pe ecranul cel mare datorită unei restaurări 4k realizate de soția răposatului autor, Véronique Manniez-Rivette, sub supervizarea Carolinei Champetier.


Cei doi actori principali, Bulle Oggier și Jean-Pierre Kalfon, s-au reunit 54 de ani mai târziu pentru a introduce filmul în fața spectatorilor, alături de "fantoma regizorului" care "e cu noi", cum a menționat actrița. L'amour fou pictează pe parcursul a patru ore tabloul în alb-negru al descompunerii mariajului dintre actrița Claire și regizorul Sébastien, în timpul celor trei săptămâni de repetiții pentru spectacolul Andromaque - intertitluri cu data și ziua acțiunii sunt intercalate cu secvențele. După ce Claire decide să renunțe la rolul principal și este înlocuită de fosta soție a regizorului, cei doi se distanțează considerabil. Neîncrederea și suspiciunile intervin, însă nu sunt confirmate decât prea târziu. Claire își pierde mințile din cauza plictiselii și a lipsei de ocupație, Sébastien din contră, din cauza muncii și a stresului. Epopeea pe care se chinuie să o pună în scenă se reflectă în realitatea lui, iar rolul pe care și l-a însușit în piesă îi seamănă mai mult decât și-ar dori. Astfel, cei doi soți ajung să se distrugă singuri din incapacitatea de a comunica unul cu celălalt și a se înțelege reciproc. Echipa ce documentează filmic evoluția spectacolului și a dramelor personale din culise conferă peliculei un caracter de metacinema, iar intruzivitatea lor este reprezentată simbolic prin gros-planuri filmate cu camera handheld, în contrast cu restul filmului preponderent static și distant.

Apoi a urmat ceremonia de deschidere. Nu am prins bilete la Sala Mare, însă am putut urmări în direct, pe ecranul de la Debussy unde s-a desfășurat sesiunea pentru presă, toate momentele cheie de pe covorul roșu și din interiorul Grand Théâtre Lumière. L-am privit pe Johnny Depp oferind autografe fanilor, discursul Chiarei Mastroianni (fiica renumiților actori Marcello Mastroianni și Catherine Deneuve), prezentarea juriului ce îl are pe Ruben Östlund președinte (dublu câștigător Palme d'Or, în 2017 cu The Square și în 2022 cu Triangle of Sadness) și înmânarea premiului onorific pentru întreaga carieră de către Uma Thurman lui Michael Douglas.

Seara a fost completată de proiecția dramei istorice Jeanne du Barry, ce l-a avut pe Johnny Depp în rolul lui Ludovic al XV-lea și a marcat întoarcerea lui în industrie după trei ani de proces cu fosta sa soție, Amber Heard. Nu e un secret că ador filmele inspirate din fapte reale. Însă povestea ultimei amante oficiale a regelui Franței este una atât motivațională, cât și tragică, iar filmul realizat de controversata Maïwenn, aflată de asemenea în distribuție, chiar în rolul personajului din titlu, este o construcție artistică desăvârșită ce reprezintă deopotrivă poezie, dramă, tablou și concert de muzică clasică.


De la fiică ilegitimă la contesă a curții regale și iubită a regelui, felul autentic de a fi al lui Jeanne Bécu a propulsat-o pe scara socială și i-a adus în aceeași măsură admirație și invidie. Îndrăzneala cu care spărgea orice convenție absurdă a făcut-o demnă de iubirea monarhului, dar și ținta bârfelor și disprețului compatrioților săi nobili de la Versailles. Maïwenn reușește cu succes să redea călătoria ei, atât în portretizarea pe care o face, cât și în stilistica pastelată a filmului. Naratorul poetic din incipit și final face tranziția de la realitatea contemporană la secolul al XVIII-lea și înapoi, prinzând publicul în mrejele poveștii și dându-i drumul doar când aceasta s-a terminat. Coloana sonoră vine în completarea simetricelor imagini și potențează mesajul exprimat de acestea, costumele și decorul sunt de-a dreptul fără cusur, iar rarele momentele comice sunt presărate exact la momentul potrivit ("C'est grotesque." "Non, c'est Versailles.") Nu exagerez când afirm că este unul dintre cele mai frumoase și complete filme pe care le-am văzut în ultimii ani - și în ultimii ani am văzut multe.

Astfel s-a încheiat prima zi a celei de-a 76-a ediții a Jocurilor Foamei... adică a Festivalului de Film de la Cannes - deși sentimentul pe alocuri, mai ales la cozile interminabile sau prin mulțime, a fost asemănător. Cu unele frustrări că francezii sunt prea naționaliști și nu parlesc engleza nici măcar la ceremonia de deschidere a unui eveniment internațional de acest calibru, cu unele emoții că nu ajung la timp la proiecție, cu un pic de foamete. Dar s-a încheiat. Dacă anul trecut nu am reușit să ajung în prima zi, m-am chinuit acum. Și "s-a meritat". Cannes are un quelque chose al lui. Universally speaking.

Notă: Deplasarea Oanei Balaci la Cannes a fost sprijinită de Facultatea de Teatru și Film a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Oana este studentă a secției de Filmologie a acestei Facultăți.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus