Este noua fiță a bogaților care, de plictiseală și prea multă mâncare bună, caută să pună un sens în viețile lor lipsite de substanță. Pentru a se auto-justifica, fiecare adolescent își declară câteva valori generale, inspirate de ipocriziile părinților, la care adăugă propria lor naivitate și propria nesiguranță. Unul singur, cel mai sărac și cel mai inteligent din grup, este sincer. Rămâne de văzut dacă sinceritatea lui va avea sau nu și substanță.
Adolescenții sunt răsfățați, dar, în același timp, prea puțin ascultați. Bogații își doresc și se bucură de oameni, lucruri, locuri, dar în același timp își afirmă sentimentul de vinovăție. Iar aici un merit clar al filmului este că, deși are în centru acea vârstă în care hormonii se trezesc la viață, extirpă aproape complet sexualitatea. Poate că unii nostalgici ar zice: "Ehei, pe vremea noastră, filmele cu adolescenți erau în primul rând despre trezirea sexuală". Ei bine, nu este cazul. Adolescenții de aici sunt dominați de afecte mult prea puternice, de o inteligență peste medie și de o conștiință politică și socială care îi transformă în asceți dedicați. Lumea a devenit atât de serioasă încât nu mai este timp de hârjoneli.
Un grup perfect pentru a fi lăsat la discreția unui adult inteligent, dar prea puțin echilibrat. Manipularea progresivă exercitată de profesoară este cu atât mai eficientă cu cât Ms. Novak însăși este un exemplu clasic de suflet pierdut. Ea combină ritualurile New Age cu o nesiguranță de sine și cu o frustrare existențială. Le predă aberații precum autofagia sau auto-vindecarea, însoțite de recitarea de mantre precum sunetul "om", fără nici un fel de context teologic sau spiritual.
Copiii formează o sectă ce se dedă nu doar mâncatului conștient, ci și unor forme din ce în ce mai aberante de spiritualitate care cer o dedicare din ce în ce mai exigentă. Noua religie caracterizată de un talmeș-balmeș pe cât de aberant, pe atât de secretos, intră, previzibil, în conflict cu părinții și conducerea școlii. Însă, spiritul de corp a devenit un cancer care a metastaziat, iar salvarea este din ce în ce mai nesigură.
Culorile puternic stilizate, împreună cu spațiile brutaliste de ciment, creează un tip aparte de claustrofobie. Nu este înăbușirea specifică spațiilor înguste, ci spațiilor totalitare, oprimante prin ordinea lor mai degrabă decât prin apăsarea fizică. La rândul ei, coloana sonoră este anxioasă, utilizând o percuție puternică urmată adesea de tăceri grele. Te ridică din fascinația malefică a promisiunilor, pentru a te lăsa înapoi, fără speranță și fără soluții. Transformarea groaznică ce urmează unei promisiuni pe cât de nerealiste, pe atât de hipnotice, este urmărită cu aceleași instrumente ca și în Little Joe (2019), filmul anterior al regizoarei Jessica Hausner.
Jocul actoricesc abia schițat se potrivește excelent în toată această scenografie apăsătoare și luxoasă deopotrivă. Oamenii sunt dominați pe de o parte, din exterior, de tonele de ciment, iar pe de altă parte, din interior, de imperativul de a păstra toate apanajele luxului.
Elementele de satiră abundă. Competitivitatea este mascată prin preocupări calpe față de sănătatea planetei, iar consumerismul este pur și simplu sublimat într-o eleganță rece și distantă. De exemplu, călătoritul și schiatul în Elveția fac excelent casă cu grija față de planetă.
Subiectul (integrarea, fără discernământ, a tot felul de prostii new age) este de actualitate, fără discuții. Dar, dincolo de el, tocmai tratarea ce pune accentul pe perfecțiunea formală, cromatică, pe jocul actoricesc reținut, dau greutate filmului. Aceeași problemă a înfometării peste care se suprapun diferite ideologii de conjunctură ar fi putut fi tratată într-o cheie melodramatică, cu adolescenți care se pierd în himere specifice vârstei tocmai pentru a-și regăsi părinții și societatea ca iubitoare și înțelegătoare, totul întâmplându-se într-un univers al oamenilor muncii, ieftin și needucat, deci cu atât mai predispus la manipulare.