Rendez-vous cu Michael Douglas, ceremonia de deschidere a Săptămânii Criticilor și Àma Gloria
A doua zi la Cannes a fost mai liniștită. Am plecat cu gândul că voi vedea patru filme și am renunțat la trei dintre ele. Nu mai am energia din 2022, să stau zece ore consecutive în sala de cinema, să trec dintr-o proiecție în alta fără să mănânc, să-mi scriu articolele pe telefon în autobuz sau pe plajă. Când am ajuns acasă în prima seară m-am simțit de parcă am dat șapte ore la coasă, nu de parcă am stat șapte ore pe scaun. Dar nu e vorba doar de energie. Am realizat că less is more. Calitate, nu cantitate. Din cele peste douăzeci de lungmetraje pe care le-am văzut în 2022, doar câteva au rămas cu mine un an mai târziu. La cea de-a 76-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes prefer să particip la proiecții și evenimente pe care mi le voi aminti peste ani.
Am fost extrem de norocoasă să prind bilet - cu ajutorul mamei mele care s-a trezit la 7 dimineața și a skill-urilor ei de a da click ultrarapid - la un rendez-vous cu legenda Michael Douglas, fiul celebrului Kirk Douglas. Douglas Jr. a apărut în filme precum Fatal Attraction (1987), Basic Instinct (1992) sau Behind the Candelabra (2013) al lui Soderbergh, iar generațiile mai tinere îl cunosc din seria Marvel Ant-Man, unde l-a jucat pe Hank Pym. A câștigat două premii Oscar, unul ca actor în rolul lui Gordon Gekko din Wall Street, în regia lui Oliver Stone, și altul ca producător pentru capodopera lui Miloš Forman, One Flew Over the Cuckoo's Nest / Zbor deasupra unui cuib de cuci. Intrarea lui pe scenă a fost întâmpinată cu ropote de aplauze pe care, la fel ca la ceremonia de deschidere când a primit premiul onorific Palme d'Or, le-a oprit cu modestie.
Experiența de a-l vedea atât de aproape a fost un mix de reverie și firesc. Pe de-o parte nu îmi venea să cred ce mică e lumea de fapt, pe de altă parte era un om ca oricare altul ce stătea și vorbea în fața mea. Iar atitudinea modestă și carisma intrinsecă ale lui Michael Douglas l-au dat jos de pe piedestalul de star hollywoodian pe care l-au ridicat jurnaliști și fani deopotrivă și l-au umanizat. Cu picioarele pe pământ și cu mult umor, Douglas a răspuns întrebărilor moderatorului, dar și publicului, privind retrospectiv la cariera sa.
A povestit despre experiența lui la Cannes, și cum continuă să se reîntoarcă la festival ca o molie la o flacără, despre comparațiile cu tatăl său, despre relația lui cu Miloš Forman și toate instituțiile care i-au refuzat o finanțare când au făcut One Flew Over the Cuckoo's Nest, despre coregrafia scenelor intime asemănătoare cu cea a scenelor de luptă, despre invitația la cină la Casa Albă, despre lupta împotriva cancerului și despre cum Matt Damon și Soderbergh i-au spus că au alte proiecte în plan și trebuie să amâne filmările fiindcă nu voiau să îi spună în față că arată ca un "schelet umblător", despre importanța susținerii familiei sale, despre cum s-a simțit "ca un copil într-un magazin de bomboane" când a filmat primul lui film cu green screen și despre o mulțime de alte întâmplări hazlii sau motivaționale. Am fost surprinsă totuși să văd cât de multă lume ieșea în flux constant din sală. Bănuiesc că nici măcar o legendă a cinematografiei internaționale și relatările sale în exclusivitate nu pot reține prea mult atenția celor mai puțin răbdători.
A urmat o masă la restaurant - gata cu McPuișorul mâncat pe fugă -, o ocheadă aruncată la covorul roșu, pe care poza Pedro Almodóvar împreună cu Ethan Hawke, și am fost gata de ceremonia de deschidere a Semaine de la Critique. Ava Cahen, directorul artistic al secțiunii, a vorbit despre istoria celor 61 de Săptămâni ale Criticilor din trecut și a prezentat juriul celei de-a 62-a ediții. Primul film proiectat în cadrul ei a fost Àma Gloria, un coming-of-age regizat de Marie Amachoukeli despre relația dintre o fetiță de 6 ani pe nume Cléo și bona ei Gloria, care a crescut-o de când era bebeluș. Echipa de producție a filmului a fost prezentă la proiecție, iar Louise Mauroy-Panzani, micuța actriță principală, atât de veridică în rolul ei complex, a izbucnit în lacrimi la final.
Linia narativă a filmului se conturează atunci când mama Gloriei moare de cancer, la fel ca mama fetiței, iar micuța este nevoită să se întoarcă la Cape Verde. Cele două, fetița și bona, urmează să profite astfel de o ultimă vară petrecută împreună, de data aceasta într-o comunitate de oameni de culoare. Stilul nostalgic în care este filmat lungmetrajul și cromatica în culori calde oferă spectatorilor senzația că privesc o amintire ce se derulează în timp real în fața ochilor lor. O poveste simplă și emoționantă care atrage spectatorii, like a moth to a flame, îndemnându-i să sară cu îndrăzneală de pe stâncă asemenea protagonistei.
Notă: Deplasarea Oanei Balaci la Cannes a fost sprijinită de Facultatea de Teatru și Film a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Oana este studentă a secției de Filmologie a acestei Facultăți.