Drept sau nedrept, promotorii proiectului s-au lăsat furați de mlădierile baladei, de forța ei ce penetrează timpul și au pus de o feerie eseistică pe măsură. Feerie, jucărie, parodie și câte încă! Tocmai pentru că și-au dorit prea multe, ținta s-a dispersat, a alunecat pe mai multe culoare. Miza s-a acoperit de voalul unei poeticități ludice în esență, fără să alunece în comic grosier. Avem variante în acest sens, nu lipsite de interes, precum Miorița bilingvă spusă de Sorin Tănase pe la spectacole populare de varieteu. Iată că celebra baladă hrănește și azi inspirația multor artiști. Unii sar peste cal, vulgarizează grobian sau se pierd în elucubrații teziste. Regizorul Cristian Ban menține disertația pe făgașul bunului simț. Se marșează voit pe un didacticism simplu, îndulcit emoțional prin afecte. E vorba despre moarte, totuși. Cu moartea destinală în față, interpretarea fatalistă sună altfel. Replicile sunt spuse cu suspine, ceea ce impresionează și aruncă o altă lumină asupra incipitului (cam lung) nonverbal. E un punct cardinal atins. Sala vibrează, dar e ușor derutată: comedie? tragedie? iluzie? sau bibelou învelit în staniol subțire? Didascaliile rostite pe un ton neutru ne aduc brusc în realitatea clipei. E teatru. Scurt. Unde orice e posibil. Adică ce? Oițele să behăie, câinele să mârâie și ciobănelul moldovean poate să ajungă în rai. Fantezia nu cunoaște limite. Din manualul elevilor până în stratificările metafizice susținute în literatura eseistică e loc pentru toate. Oițele spun balada nefericitului-fericitului ciobănel tras printr-un inel, un tinerel actor foarte bine găsit pentru inocența și naivitatea personajului: Nică Bargan. Limbajul rămâne ostentativ simplist, excesiv didacticist, dar poate că e bine așa. E una din ținte. Conotațiile acestor informații din domeniul păstoritului (câte rase de oi sunt, câți miei fată fiecare, etc.) sunt doar sugerate, când sunt, împinse în spatele decorului.
Butaforia creată de scenografa Andreea Săndulescu urmărește două coordonate: una telurică, cealaltă simbolică, astrală, cosmogonică. Peisajul agrest ("pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai", versuri mereu repetate) se compune din stânci, vegetație și pietriș închise într-un cerc al universului terestru. Ciobani, oițe și luminițe se înscriu în acest cerc, geometrie a spațiului autohton locuit. Cercul orizontului real. Deasupra lui, masiv, întunecat și amenințător e menținut tot timpul un alt cerc, venit din simbolistica implacabilă a destinului fatidic. Din aceste două cercuri paralele, cercuri vicioase înscrise în fulminantul " joc al vieții și al morții în deșertul de cenușă" nu se poate ieși. E un dat înscris în cartea minunilor existențiale. Cei trei ciobănei au câte trei oițe și un cățelandru, nu din rândul celor "mai bărbați" desigur. Se behăie, se mehăie, se mârâie mult, cu intermitențe și idilisme, în prima parte mai ales ca în teatrul pentru copii. Oițele sunt Elena Emandi, Oana Mogoș, Elena Anghel. Toate costumate la fel cu "lână plăviță" și rumegân iarbă îndelung. Câinele Mihai Păun scheaună și își pânge cu sârg stăpânul. Oițele plâng și deplâng.
O podidesc lacrimile și pe Mihaela Grosu, îmbrăcată în albul virginității, astfel că înscenarea e cât pe ce să alunece în prăpastia jelaniei, a bocetului. Dar nu, escaladarea e oprită la timp. Deși este o apariție serafică, Mihaela Grosu este o palidă "crăiasă, a lumii mireasă", întrucât bagheta regizorală face semn mereu altor instrumente să intre în compoziție.
Cea mai bună impresie o face Nică Bargan, ciobanul moldovean, amintit deja, fecior fain, cu declamație bună dar mai puțin stăpân pe fluierul din mână. Ceilalți doi, criminalii, Radu Horghidan, ciobanul vrâncean și Vlad Ajder, ciobanul ungurean sunt trași în tușe negative, dovedindu-și filonul uman doar când fac amândoi câte un pas laterat din rol. Și asta se întâmplă de fiecare dată când ies din șuba protectoare a istoriei. În rest, ei rămân sumbre fizionomii, negricioase, tălâmbe, dezvelite din negura munților adusă de vânt, în acest univers solar.
Demersul trupei gălățene merge pe linia unei armonizări cu subiectul baladei, joc inocent și pur, în surdină, o oglindă adusă pe scenă din grădina raiului. Se simte vibrând o anumită sensibilitate, atașament și duioșie față de un text major din cultura noastră populară. Libertatea asumată de a divaga pe această "baladă scrisă de mai mulți" (după cum se spune), e utilă într-un fel, în ciuda didacticismului acestei transpuneri. Deși timidă, ea vine în contrast cu incriminările de tip Patavievici și se situează, firește, la distanță uriașă de Baltagul sadovenian.
Desigur, e un spectacol fără pretenții de perenitate artistică. E o fantezie, un spectacol suav, plăpând ca o păpădie, îmbucurător ca niște baloane de săpun. Dar cât ține puful păpdiei și cât trăiesc baloanele de săpun plutind liber în aer? Nu e un afront adus generației tinere de regizori talentați, îndrăzneți, numită și generația baloanelor de săpun, ci o simplă constatare.
(foto: Andrei Oană)