Adventure of a Lifetime - Se numește tzeapă, n-ai mai loat tzeapă, fortza steaua fortza steaua hei hei hei? - DiCaprio, Cannes, 2023, color

Hombre de la esquina rosada / Man on Pink Corner, La Saga Rassam-Berri, le cinéma dans les veines / The Family și Robert De Niro, Martin Scorsese, Natalie Portman și Julianne Moore pe covorul roșu

Nu știu câți dintre cititorii de pe LiterNet sunt familiarizați cu citatul ridicat la rang de meme "Se numește tzeapă, n-ai mai loat tzeapă, fortza steaua fortza steaua hei hei hei?", dar legenda spune că totul a pornit de la o pagină de Facebook deținută de un fals outlet. Magazinul pretindea că vinde Nike-uri originale, iar o tânără a dat o comandă de încălțări în valoare de 350 de lei și a primit o pereche de teniși de 15 lei în loc. Fata a contactat magazinul pe Messenger, însă tot ce a primit a fost acest răspuns în batjocură.

Dacă Leonardo DiCaprio ar fi fost român, același lucru l-ar fi zis și el miilor de fani care l-au așteptat să coboare pe covorul roșu după premiera mondială a filmului Killers of the Flower Moon, al veteranului Martin Scorsese. Probabil s-a anunțat (în franceză, bineînțeles), că va pleca mai repede. Cert este că absența nu i-a trecut neobservată, și nu am găsit încă o justificare pentru ea. Dar până să ajung la aventurile de la covorul roșu, a cincea zi a Festivalului de Film de la Cannes 2023 a adus pentru mine două filme.


Un alt Cannes Classic, de data aceasta unul argentinian din 1962, Hombre de la Esquina Rosada / Man on Pink Corner este o period drama plasată în anul 1910, regizată de René Múgica. Scenariul, adaptat după o povestire scurtă scrisă de Jorge Luis Borges, îl urmărește pe El Corralero, eliberat din închisoare cu ocazia împlinirii primului secol de independență al Argentinei. Fostul asasin dorește să își lase trecutul sângeros în spate și să înceapă o nouă viață lipsită de evenimente, însă destinul îl transformă în "înger al răzbunării" pentru colegul său de celulă și astfel pleacă în căutarea celui care l-a ucis pe acesta și i-a furat iubita, superba și vicleana Lujanera.


Deși melodramatică pe alocuri - iar faptul că actorii se întorc uneori către cameră în stil de telenovelă accentuează asta - și cu un demaraj greoi, povestea este presărată cu întorsături neașteptate de situație și face în cele din urmă din producția sudamericană un film polițist captivant. Unul cu accente de western - deși profund diferit față de scurtmetrajul western Extraña forma de vida / Strange Way of Life al lui Almodóvar despre care am vorbit ieri -, în care duelurile se poartă cu pumnale în locul armelor de foc. Camera dinamică, momentele comice și secvențele de sărbătoare ce relevă spiritul pur argentinian echilibrează tensiunea resimțită la sosirea lui El Corralero la destinație. Planul-detaliu al lacrimii care curge pe mâna cu bani conturează un cadru vizual memorabil, iar replica menită să calmeze îngrijorările Lujanerei,"morții nu se resuscitează", urmată de imaginea asasinului ce se îndreaptă înspre ei într-o căruță, trimite la clasicul suedez Körkarlen / The Phantom Carriage.

A urmat apoi un documentar intitulat La Saga Rassam-Berri, le cinéma dans les veines / The Family, un expozeu al vieții și activității unei dinastii influente atât pentru cinematografia autohtonă, cât și pentru cea mondială, însă despre care se mai vorbește prea puțin în zilele noastre. Familia Rassam s-a împletit cu familia Berri printr-o căsătorie, astfel rezultând generații întregi de cineaști. Regizorii Michel Denisot și Florent Maillet se folosesc de interviuri cu Paul Rassam - o figură de altfel foarte secretoasă -, Dimitri Rassam și Thomas Langmann, dar și de imagini de arhivă cu răposații Claude Berri, Anne-Marie Rassam și Jean-Pierre Rassam, pentru a trasa istoria presărată de tragedii a familiei, de la orginile lor evreiești și iraniene până la prietenia cu Francis Ford Coppola și aducerea capodoperei Apocalypse Now în Franța, colaborarea cu nume sonore precum Roman Polanski și François Truffaut, regizarea, producția și distribuția a sute de filme și renumele răsunător de la Hollywood.

Personalitățile enumerate anterior au fost și sunt personaje excentrice, care ar putea privi o oră un tablou cu o mimică expresivă și fulgerător de schimbătoare, care aleg filmele pe care le vor produce mergând pe instinct și nu pe o analiză amănunțită a scenariului, care riscă enorm și pierd enorm, dar care cumva reușesc de fiecare dată să se ridice după o cădere. De la accidente de mașină la sinucideri, abuz de heroină, petreceri pe yachturi în Cannes și filmări prelungite excesiv care au depășit prea mult bugetul, dinastia Rassam-Berri le-a trăit pe toate, însă premiile ce continuă să se adauge palmaresului lor - ultimul fiind Oscarul câștigat de producătorul Thomas Langmann pentru The Artist în 2011 - confirmă valoarea artistică pe care au adus-o în cinema. Veteranul familiei, Paul Rassam, alături de echipa filmului, a onorat spectatorii cu prezența și cu un discurs emoționant ce a succedat proiecția. (filmul se poate vedea online până pe 5 octombrie 2023 aicil)

După aplauze îndelungate, am ieșit în viteză din sală pentru a mă alătura mamei la coada pentru zona de acces din fața covorului roșu. Urmau să coboare Martin Scorsese, Robert De Niro și Leonardo DiCaprio - cel puțin asta știam noi și toată gloata adunată. Mama a stat trei ore la coadă și era destul de în față, fapt ce m-a bucurat. Dar ce să ajungi la ea, frate, că ăștia credeau că mint când ziceam că "my mom is in the front". A mers o dată, a mers a doua oară, până am dat de unii care au zis "pe aici nu se trece", că aveau și ei niște prieteni la care nu puteau ajunge. M-am resemnat. Am rămas în spate lângă o fată care mi-a cerut timidă o gură de apă din sticla mea și care apoi, când a început să plouă, mi-a ținut umbrela. Abia aveai loc să respiri. Mama mă ținea la curent cu mesaje de tipul "astea l-au pierdut pe papa" sau "o să fim ca la Verdun".

Norocul meu a fost că mama e o eroină și a prins loc pe trepte chiar în ultimele rânduri din capăt, unde nu era așa aglomerat, fiindcă oamenii se opreau la cele din față. Și astfel am ajuns eu, în rochie și pe tocuri, pe cea mai înaltă scară. Era să pic de câteva ori, era să îi scot ochiul mamei din greșeală fiindcă mi-am pierdut echilibrul - stați liniștiți, nu puteți să vă imaginați cum a arătat asta oricât v-ați strădui. Dar așa i-am văzut pe Scorsese și De Niro, care puteau ușor să treacă drept "doi bătrânei ieșiți la plimbare" pentru necunoscători. Când am vrut să coborâm, crezând că ce a fost mai important s-a terminat, a fost anunțată echipa filmului May December în regia lui Todd Haynes. Natalie Portman și Julianne Moore au coborât din BMW-urile oficiale, alături de câte un companion cu o umbrelă, fiind nevoite să aștepte să se termine harababura atipică de pe covorul roșu. Din nou, aceleași sentimente de nostalgie ca la Harrison Ford. Splendida Padmé Amidala din Star Wars se afla la câțiva metri de mine, mai încântătoare ca niciodată.


Ne-am chinuit să ajungem acolo. Am jurat că e prima și ultima dată când experimentăm ceva de genul ăsta. Dar ce să mai, it was the adventure of a lifetime!

Notă: Deplasarea Oanei Balaci la Cannes a fost sprijinită de Facultatea de Teatru și Film a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Oana este studentă a secției de Filmologie a acestei Facultăți.