Light of the Seven - Despre flori ucigașe și mame sinucigașe, Cannes, 2023

Little Girl Blue & Amor, mujeres y flores / Love, Women and Flowers

A 76-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes a adus înapoi căldura specifică Coastei de Azur, dar și un sentiment inexorabil de iminență a morții și a tragediei - pe care îl asociez cu melodia Light of the Seven din serialul fenomen Game of Thrones - prin prisma a două documentare pe care am avut ocazia să le văd. Îmi place adeseori să mă las pe mâna destinului. Aveam bilete la alte două filme, însă le-am anulat fiindcă mi-am uitat la cazare badge-ul și a trebuit să mă întorc după el. Am crezut că nu mai am vreo șansă să prind loc la două proiecții, dar apoi le-am găsit pe acestea. Două documentare, unul mai dramatic decât celălalt, care în urma vizionării te pot face să îți apreciezi viața puțin mai mult decât o făceai înainte. Poate a fost un semn. Poate fix asta îmi lipsea în acele momente. Poate toți uităm să fim recunoscători pentru ceea ce avem din când în când.

Primul film, vulnerabilul și intimul Little Girl Blue, prezintă trecutul femeilor din familia regizoarei Mona Achache și în special al mamei ei, scriitoarea și fotografa Carole Achache. Pentru ele, bărbații au rol episodic, iar abuzul sexual al acestora față de fiice pare să fie o tradiție, la fel ca impasibilitatea mamelor. Documentarul reflectă paradoxul femeilor intelectuale ce ajung în situații complet absurde din cauza incapacității de a refuza. Acesta este și cazul Carolei. Privilegiată de mică și obișnuită cu o avere ce pare fără de sfârșit, aceasta ajunge într-un final să se lovească de realitatea faptului că "life is hard and the world is ugly". Pleacă în New York împreună cu un bărbat și recurge la prostituție din lipsă de bani. Dezavantajul avantajelor din copilărie și interacțiunea cu scriitorul gay și abuzator Jean Genet - de care mama ei Monique era îndrăgostită fără speranță - au determinat acest stil de viață boem lipsit de grija consecințelor. Frica de banalitate și de boala numită "conformism" au împins-o spre droguri, iar nevoia de a-și găsi propriul drum și neputința de a o face au tras linia unei vieți marcate de haos, exces și suferință.

Cu ajutorul actriței Marion Cotillard, ce a urcat pe scenă pentru a introduce filmul radiind de emoție, Mona Achache o reînvie pe mama ei și reconstruiește discursuri și monoloage desprinse din însemnările sale personale, în încercarea de a o înțelege. Metamorfoza este uluitoare: de la haine și încălțări la parfum, perucă și voce, Marion devine Carole, îi interiorizează drama și o retrăiește. Cineasta nu îi permite să iasă din personaj. Chiar și modul zgomotos în care bea ceaiul trebuie să fie același.

Montajul neașteptat conferă o notă ușor comică și ingenioasă. Apariția lui Marion pe ecran este urmată fulgerător de o poză cu ea și premiul Oscar câștigat, pentru identificare. Fotografiile bebelușului-Carole în brațele mamei sunt intercalate cu icoane cu Maica Domnului și Pruncul Iisus. Cromatica albastră anunțată de titlu oglindește deznădăjduirea resimțită de regizoare și se face remarcată mai ales prin puloverele albastre purtate de Carole și Mona - care reușește să rupă lanțul toxicității. Ultima scenă, cu accente seapunk, simbolizează împăcarea fiicei cu mama sa și cu trecutul.

Următorul documentar, nu la fel de personal, dar cel puțin la fel de trist, descrie drama colectivă a angajaților în floricultură din capitala Columbiei. Titlul Amor, mujeres y flores / Love, Women and Flowers poate duce publicul cu gândul la o poveste mult mai romanțată decât ceea ce arată pelicula din 1988 de fapt. Regizorii Marta Rodríguez și Jorge Silva alternează interviuri luate lucrătorilor din sere cu filmări ce îi înfățișează pe teren, creionând astfel un tablou al industriei abuzive. Rodríguez afirmă că primul termen din titlu a fost ales fiindcă "a fost nevoie de multă iubire pentru a duce filmul la final".


Documentarul explorează în două părți și un epilog felul în care sărăcia imuabilă a clasei de jos din Bogotá determină sute de fete să lucreze pentru companii ce le exploatează în toate modurile posibile. Degradarea și dezumanizarea care au loc în astfel de spații este greu de conceput. Femei gravide sunt forțate să lucreze cu riscul de a face un avort spontan și a muri împreună cu copilul, deoarece sarcina, deși vizibilă, le este negată luni de zile. Angajați ce se îmbolnăvesc din cauza pesticidelor nocive folosite - interzise în țări precum SUA - sunt transformați în țapi ispășitori și concediați în cele din urmă. Epilepsia, leucemia, astmul sau pierderea vederii nu îi mișcă deloc pe magnații ce își urmăresc propriile interese financiare. Tinerele sunt abuzate sexual de supervizori și apoi date afară pentru a nu incomoda. În industria florilor din capitala Columbiei pare că domnește anarhia.

"În spatele fiecărei flori se află moartea" remarcă unul dintre angajați, cu un dram de gelozie. Aceste superbe și colorate constructe vegetale stârnesc invidie din partea celor ce le îngrijesc pentru că par să valoreze mai mult decât viețile lor. Iar licitațiile de peste granițe la care se vând cu sute sau mii de dolari și comportamentul disprețuitor al superiorilor nu fac decât să confirme acest fapt. Însă protestele comunității defavorizate, deși combătute în final, oferă speranță cu privire la un viitor mai optimist, în care cei ce ajută o planetă întreagă să se bucure de frumusețea inegalabilă a florilor să fie tratați măcar cu aceeași considerație cu care sunt tratate ele. Și să nu mai fie uciși de ele, așa cum a fost Jorge Silva, regizorul căruia îi este dedicat acest documentar.

Pe seară am ieșit în oraș împreună cu profesorul meu de licență, vărul lui și mama, pentru a mai dispersa din sentimentele de tristețe acumulate. Plimbându-ne pe străduțele înguste, am avut ocazia să văd o parte dinamică a Cannes-ului pe care nu o văzusem până atunci, brăzdată de o atmosferă aproape studențească, în antiteză cu cea formală din interiorul festivalului. Mi-a reamintit că există timp de relaxare și la Cannes. Și că, la fel ca în cele două filme, there is light.

Notă: Deplasarea Oanei Balaci la Cannes a fost sprijinită de Facultatea de Teatru și Film a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Oana este studentă a secției de Filmologie a acestei Facultăți.