Cancún e plin de hoteluri și bungalouri întinse de-a lungul țărmului albastru al oceanului, printre palmieri și terase, după cum se poate vedea pe Google. Imagini paradisiace, invadate de lumină și splendori, de-ți iau ochii. Un rai pentru cei veniți aici să-și petreacă vacanțele. Exact așa cum sunt eroii piesei, adică două cupluri de prieteni care se cunosc de douăzeci și cinci de ani: Reme și Vicente; Laura și Pablo. Ei sunt cazați în două bungalouri separate, dar merg la plajă împreună, petrec, beau șampanie, se distrează. Decorul frumos dichisit (concept: Andrada Chiriac), reprezintă un bungalou / căsuță pentru vilegiaturiști, construcție din lemn de brad lăcuit, care emană căldură. Până aici lucrurile sunt clare, reale, în afară de orice confuzie. Încurcăturile, amețeala, distopia conflictuală, ambiguitatea și ambiguizarea nefirească se insinuează treptat, prin derularea și intersectarea scenelor.
Dramaturgul mărturisește sincer: "Piesele mele sunt clasice ca formă." El nu eludează conflictul, nu vrea experimente în limbajul teatral, ci merge pe formule gata pregătite, cum ar fi teatrul bulevardier, rețetă sigură a succesului de public. Se poate spune că e un dramaturg eficient din acest punct de vedere, jucat, apreciat pentru inteligența de a crea situații comice și replici ilare. Regia lui Felix Alexa marșează puternic pe abilitățile ludice ale textului. Glisarea permanentă între realitate și vis dă farmec întregii construcții scenice și instalează curiozitatea la rang de principiu călăuzitor în receptarea mesajului la nivelul unde se produce catharsis-ul. Peste ciorovăiala personajelor, specifică în mare parte comediei de situație, se pogoară vălul unei posibile drame psihologice, unde toate relațiile dintre cele două cupluri sunt puse sub semnul întrebării. Un strat metafizic intersectează formula conflictului clasic.
Totul pornește de la ideea lui Pablo, lansată într-o doară, de a încerca un schimb de tip swinger între parteneri. Deși el și Laura au încercat această experiență sexuală, soția lui o consideră deplasată și scârboasă. În capul lui Reme, amețită de băutură, încep să se învârtă rotițele frustrărilor. Ea își aduce aminte că în urmă cu 25 de ani a ascuns cheia fatală care a aruncat-o în brațele lui Vicente, deși poate că l-ar fi dorit pe Pablo. Această virtualitate îi joacă feste și ceilalți o consideră nebună. Îi fac pe plac. Virtualitatea devine realitate și realitatea devine virtuală ca într-un joc de oglinzi paralele. Ce este și ce-ar fi putut fi. Jocul întreținut abil cu spectatorii duși de nas se amplifică ilar, până la delir. Nu mai știi dacă personajele evoluează în realitatea lor concretă sau în amăgitoarea virtualitate. E marele merit al spectacolului de a menține acest joc până spre final, căruia îi este lipit, surprinzător, un timbru curcubeu LGBT. Toate răsturnările de situație, amuzante, dinamice, se termină cu o neverosimilă, forțată și stânjenitoare rezolvare.
Actorii sunt excelenți. Rodați ca "actori de comedie, de cinema actori, actori de dramă, supți de tragedie" (Ioan Alexandru), ei sunt în stare să acopere o gamă largă de caractere și sunt distribuiți aici tocmai pentru a schița profilul psihologic al personajelor plutind în imponderabilitatea, în evanescența scenelor echivoce. Cel mai problematic personaj este Reme interpretat de Cerasela Iosifescu. Actrița reușește să pună în evidență buluceala din capul unei complexate, frustrate, o ființă delicată în fond, care trăiește în lumea ei imaginară, psihotică. O fire oscilantă, dubitativă, obsedată de neîmpliniri, cu scutul apărării lăsat deoparte și de aceea vulnerabilă. Ea se întreabă mereu Ce ar fi fost dacă?... Nici textul nu i-a oferit șansa de a lumina mai clar psihismul ei și e bine așa, pentru că altfel comedia s-ar fi transformat în dramă. Voluntarismul Laurei scânteiază în ochii atavici ai Adei Navrot. Laura știe ce vrea de la viață, este o vulpiță ce nu-și trădează interesele. Ea stăpânește rolul cu temeritate și prestanță. Subtil în manevrarea replicilor se dovedește Gabriel Răuță. El știe să obțină efecte comice din orice fleac, în rolul lui Vicente. Un fel de bărbat fin, tentat de hedonisme la modă, conturează discret Alex Jitea în Pablo. În complicitate cu textul ofertant, actorii întrețin suita de gaguri într-un tempo fără respiro până spre finalul artificial alipit, poate pentru a nu lăsa în aer identitatea duplicitară, bivalentă a personajelor.
Jocul ambiguizării întreținut la cote înalte în spectacol ține de magia teatrului, la care, se înțelege, converg intențiile deopotrivă ale dramaturgului catalan cât și ale regizorului nostru. E în substanța teatrului să fie așa. Din perspectiva dramaturgului Jordi Calcerán lucrurile se arată simplu și direct: Teatrul nu poate lupta cu filmul sau literatura prin trucuri narative. Nu așa poate câștiga teatrul. Teatrul câștigă printr-o poveste bună și actori buni. Sunt cele două calități conținute în spectacolul Teatrului "Nottara" cu antrenanta comedie Cancún, prezentată în a patra zi de festival în ambianța plăcută a sălii Teatrului "George Ciprian" din Buzău.
(foto: Andrei Oană)