Patru filme lungi și bune pe care le-am văzut în aceste zile. Ediția 2023 e, până acum, una de excepție - Cannes, 2023

Iulia Blaga scrie de la Cannes 2023 despre cele mai valoroase titluri văzute până acum și dă cotații filmelor din competiție, alături de 19 critici din întreaga lume, în publicația americană online ioncinema.com.

Prima săptămână a adus filme puternice în competiția Festivalului de Film de la Cannes, care se desfășoară din 16 până în 27 mai 2023. Dacă lucrurile vor continua tot așa, a 76-a ediție va fi printre cele mai bune din ultimii ani, dar și cea cu filmele cele mai lungi.

Variety anunța deunăzi că actorul american de origine română Sebastian Stan s-a alăturat ca producător lungmetrajului de debut al Andreei Cristina Borțun, Malul albastru. Filmul deja în turnaj este o coproducție româno-franco-slovenă produsă de Gabi Suciu prin Atelier de Film. Vestea e grozavă, iar în trepidația Cannes-ului nu mai pare atât de oximoronică.

Universul iluzoriu al galaxiei Marvel, care l-a propulsat pe Stan, se întâlnește cu povestea unei femei de la țară (interpretată de Mihaela Subțirică), ce trebuie să plece la muncă în străinătate și să își lase copilul de capul lui. Dar apele se întâlnesc undeva, actorul care a emigrat la 8 ani din România declarând că s-a descoperit pe sine în povestea scrisă de Andreea Cristina Borțun.

Cannes-ul e, poate, singurul festival de film unde amestecul de mere (artă) cu pere (entertainment) nu dă indigestie, iar cine are deja experiența câtorva ediții nu mai găsește nimic deplasat ca la premiera unor filme sobre ca documentarul social al chinezului Wang Bing, Youth/Spring sau drama despre Holocaust a lui Jonathan Glazer, The Zone of Interest, să vadă femei în rochii extravagante, interesate să prindă o invitație la orice film atâta timp cât e cu covor roșu.

Maratoane cinematografice

Cei interesați de expunere mai mult decât de calitatea filmelor, dar și jurnaliștii au un festival greu, cu proiecții care de care mai lungi. În competiție sunt: Youth/Spring, filmul lui Bing, despre care vă vorbeam mai sus - 3 ore și 32 de minute, About Dry Grasses de Nuri Bilge Ceylan - 3 ore și 17 minute și Anatomie d'une crime de Justine Triet - două ore și 31 de minute. Pe lângă documentarul lui Steve McQueen din afara competiției Occupied City - 4 ore și șase minute și Killers of the Flower Moon de Martin Scorsese - 3 ore și 26 de minute, noul film al lui Victor Erice, Close Your Eyes (din secțiunea Cannes Premiere), pare neterminat cu cele două ore și 49 de minute ale sale.

Iată care sunt câteva dintre cele mai interesante filme văzute până acum în competiție.

Julianne Moore și Natalie Portman testează granițele abuzului în May December

Julianne Moore și Natalie Portman au participat în 20 mai 2023 la premiera mondială a celei de-a cincea colaborări a lui Moore cu cineastul american Todd Haynes. Selecționat în competiție, May December e o subtilă dramă psihologică despre o actriță, Elizabeth, care se duce în Savannah, Georgia, pentru a cunoaște personajul real pe care urmează să-l joace pe ecran: Gracie (Julianne Moore), o femeie care a început la 36 de ani o relație cu un băiat de 13 ani, Joe, coleg de clasă cu propriul fiu. Pasiunea lor a stârnit un imens scandal pe care tabloidele l-au turat la maximum, dar după ce a ieșit din închisoare, unde a ispășit pedeapsa pentru corupere de minori, femeia a rămas alături de mult mai tânărul ei iubit (sau invers), cu care a făcut și doi copii.

Actrița, care descoperă că are aceeași vârstă cu Joe (Charles Melton), 36 de ani, când se cunosc, se introduce cu tact în familia aparent fericită ai cărei gemeni se pregătesc de colegiu, dar ce seamănă a investigație jurnalistică e mai mult un proces de transformare în personajul pe care trebuie să-l joace, proces care ajunge să implice inclusiv seducerea lui Joe.

Haynes folosește multe oglinzi pentru a sugera cum se reflectă personajele unele în altele, preluând trăsături comportamentale. Haynes are, de pildă, excelenta idee de a plasa într-un magazin o oglindă în fața lui Moore astfel încât spectatorul să o vadă pe Portman flancată de două Moore (cea reală și cea reflectată). E o modalitate de a anunța mișcarea de învăluire pe care Gracie o are asupra lui Elizabeth și manipularea subtilă căreia Elizabeth îi va cădea pradă fără să-și dea seama.

Regia fluidă a lui Todd Haynes evită unghiurile ascuțite, iar ăsta e cel mai neliniștitor lucru din film: așa cum o vedem prin ochii lui Elizabeth, relația prezentă dintre Gracie și Joe nu pare să aibă nimic scandalos până când Elizabeth privește niște probe pe care băieți de 13 ani le dau pentru rol, și atunci e oripilată. Dar faptul că, după ce-l seduce pe Joe, este găsit un interpret care nu mai arată atât de copil spune multe despre complicata psihologie umană și inepuizabilele ei resurse pentru cinema.

Filmul nu insistă prea mult pe faptul că Gracie fusese abuzată sexual de frații ei când era mică, dar faptul că menționează asta dă spectatorului mai multe informații pentru a întregi tabloul. De multe ori, cei abuzați devin la rândul lor abuzatori.

După cum a punctat și Julianne Moore la conferința de presă, cazuri de acest gen ne invită să punem corect semnele de punctuație între diferența de vârstă și relația dintre un adult și un copil. "Motivul pentru care acest film e atât de periculos de văzut e tocmai faptul că oamenii nu percep corect granițele celorlalți, iar asta e ceva ce te sperie", a spus Moore.

Rămâne de văzut cum va fi perceput filmul de juriul prezidat de excentricul Ruben Östlund. Juriul nu pică de multe ori pe preferințele criticilor, iar May December, deși este un film elegant și bine construit, nu aparține nici unui cinema novator, nici celui militant.


Banalitatea răului într-o nouă dramă despre Holocaust

The Zone of Interest pleacă de la romanul omonim al lui Martin Amis din 2014, dar păstrează foarte vag coordonatele poveștii. În romanul lui Amis, un ofițer nazist se îndrăgostea de soția comandantului lagărului de la Auschwitz, dar Glazer lasă adulterul deoparte și se concentrează pe familia comandantului și pe locuința acesteia, "spațiul vital" ("lebensraum-ul)" de lângă gardul cu sârmă ghimpată, pe care soția (Sandra Hüller) nu vrea să-l lase când soțul (Christian Friedel) e promovat și trebuie să părăsească Auschwitz-ul.

Glazer, care atinge uneori zona experimentală prin surprinzătoare inserții ca niște negative de film citând din basmul Hänsel și Gretel, prin coloana sonoră vibrantă sau prin faptul că începe filmul cu un minut jumătate de ecran negru (cât să tragem aer în piept), denunță banalitatea răului fără a-l arăta frontal.

E o convenție de care spectatorul devine conștient de la început, din cadrele în care un uruit permanent se aude peste scenele pașnice din locuința familiei. Treptat, în aceste cadre meticulos construite încep să se strecoare pe la colțuri ba un turn de observație, ba un zid cu sârmă ghimpată, ba un fum care se ridică pe fundal.

Efectul emoțional e mai puternic decât dacă am privi răul și victimele în față - lucru deja făcut în atâtea filme. Glazer alege o singură scenă pe care o intercalează spre final și care surprinde, ca într-un documentar, pregătirea unor săli de la Auschwitz pentru primirea publicului, azi.

Geamurile sunt șterse, un cuptor e dat cu pulverizator să se ducă praful. Nu știi care perspectivă e mai îngrozitoare - cea a filmului de ficțiune care ține aproape de familia comandantului și filmează grădina cu flori, piscina, copiii și câinele sau imaginea miilor de pantofi din vitrinele de la Auschwitz care sunt azi obiective de neratat pe harta turismului istoric.

Imaginile victimelor rămân nevăzute între aceste două rame. Aceasta e, dintr-un punct de vedere, zona de interes la care se referă filmul - perspectiva din care privim istoria.

Filmul lui Glazer nu e mai impresionant ca Saul fia / Son of Saul, de László Nemes (Grand Prix la Cannes în 2015), deoarece grija pentru formă îl face la un moment dat să se dezlipească de evenimentele pe care le surprinde indirect. Son of Saul era mai visceral (deși nici el nu arăta suferința frontal), pe când The Zone of Interest se apropie uneori de vinietele lui ultraelaborate din filmele lui Ulrich Seidl, asta după ce convenția ți-a strecurat suficientă gheață pe venă cât să poți privi mai departe banalitatea răului.

Toată lumea vorbește la Cannes despre The Zone of Interest și am auzit jurnaliști spunând că festivalul se poate opri, pentru că s-a găsit filmul care să ia trofeul.

Printr-o coincidență tragică, scriitorul Martin Amis a murit în Florida chiar în ziua când filmul inspirat din romanul său avea premiera mondială la Cannes - 19 mai 2023. Amis, în vârstă de 73 de ani, suferea de cancer esofagian.

Un nou film-fluviu de Nuri Bilge Ceylan

Revenit în competiția de la Cannes după prezența din 2018 cu The Wild Pear Tree, cineastul turc Nuri Bilge Ceylan (Palme d'Or pentru Winter Sleep, în 2014) nu se îndepărtează cu About Dry Grasses de zona lui de expertiză - societatea turcă de azi văzută în povești cu amplitudine de roman, dialoguri greu de urmărit și umori care trec pe negândite dintr-o cută într-alta.

De astă dată, scenariul scris de Ceylan împreună cu Akin Aksu (cu care a colaborat și la The Wild Pear Tree) și cu soția sa, Ebru Ceylan (cu care a scris scenariile la mai multe filme), decortică misoginismul, mizantropia și lipsa de speranță din Turcia profundă.

Acțiunea se petrece în Anatolia zilelor noastre și are ca erou un tânăr profesor trimis să predea desenul într-o localitate izolată, unde copiii n-au prea multe perspective în afara celei de a crește cartofi (cum le spune într-un moment de furie). Simpatia profesorului pentru o elevă de vreo 12 ani (care ni se pare și nouă dubioasă bună parte din film) se întoarce împotriva lui când eleva face plângere la director pentru comportament nepotrivit, iar profesorul își vede reputația compromisă și, mai ales, speranța de a se transfera la Istanbul.

Acest incident lăsat la un moment dat în suspensie e pentru Ceylan pretextul sondării mai profunde a relațiilor dintre bărbați și femei. Regizorul insistă (prin dialog mai mult decât prin acțiune) pe permanentizarea unor stereotipuri legate nu doar de cum sunt văzute femeile, ci și pe micile lașități și meschinării masculine cotidiene. Acestea îl fac, de pildă, pe erou să nu înceapă cucerirea tinerei profesoare pe care a cunoscut-o decât atunci când ea pare să-l prefere pe prietenul lui.

Dacă bărbații din film au coteriile lor și își arogă dreptul la egoism și delăsare (din nou Ceylan amintește de Cehov), figurile feminine (profesoara, eleva) au puterea de a forța realitatea să se schimbe. Prea multe nu se întâmplă în poveste, dar cele 3 ore și 17 minute absorb spectatorul în peisajul larg al Anatoliei pe care iarna îl face și mai predispus pentru interiorizare. Deși poți rezuma filmul în două fraze, dedesubtul lor scrie o carte întreagă.

Wang Bing dinamitează lent exploatarea omului de către om

Wang Bing e la prima selecție în competiția Cannes-ului, iar Youth/Spring e prima parte a unei trilogii care va folosi 2.600 de ore de material brut. Se întâmplă cam același lucru tot filmul: tineri (unii minori) care muncesc de dimineața până noaptea în ateliere de croitorie din localitatea Liming, lângă Shanghai (pe strada Fericirii), trăgând la mașină cu o viteză uluitoare pantaloni matlasați sau geci de iarnă. Muzica disco dată la maximum în ateliere sau flirturile din afara programului, din camerele insalubre din vecinătate, dau o senzație claustrofobică pe care monotonia și lungimea filmului nu fac decât să o amplifice.

Ca de obicei, apreciatul documentarist nu emite vreun comentariu, el doar expune exploatarea căreia personajele i se supun cu avânt tineresc, pentru că așteptările lor de la viață sunt croite după tiparul mediului din care provin.

După cel puțin o oră și jumătate de tineri urmăriți în aceeași activitate zilnică (și nocturnă), vine un moment care ar putea da filmului un catharsis. Într-un grup de muncitori apare nemulțumirea că sunt plătiți prea puțin pentru modelul respectiv. Se duc la patron cu jalba-n proțap, dar n-au curaj să-și ceară drepturile și suportă spăsiți mojicia acestuia și a soției, ca niște oi lipsite de lider.

Atitudinea lor spune multe despre funcționarea unui sistem politic opresiv și șansele schimbării lui, dar Wang Bing (al cărui film e coproducție Franța/Hong Kong/Luxemburg/Olanda) lasă spectatorul să tragă singur concluziile.