Vedeam un spectacol occidental într-o lume posacă și deprimantă. Ce înseamnă occidental? Căci s-a vorbit și s-a scris mult despre Pescărușul aducându-se în discuție Occidentul. S-a reamintit obiceiul românesc de a îngâna formele inventate acolo, ascunzându-se astfel și absența identității teatrului nostru, și lipsa de originalitate a esteticii sale; s-a mai consemnat coliziunea "noului" occidental - care, mai nou, înseamnă și niște ideologie (deloc nouă pe aici, mai spre Est) - cu pietrificarea teatrului mainstream, tradițional, mort, "de artă"; s-a readus în discuție și vestita "decadență" a Occidentului, fiecare înțelegând prin aceasta ce poftește.
Mie însă Pescărușul mi s-a părut un spectacol occidental din perspectiva primelor mele călătorii în Vest. Occidentul însemna atunci, spre exemplu, dezmățul dintr-un magazin Tower Records din Londra, unde am atins prima oară un disc Deutsche Grammophon. Occidentul mai însemna bogăția de informații valoroase, de repere nefalsificate, acelea care ne orientează șlefuirea atunci când trăim în compania lor. Mi se mai părea apoi că occidentalii aveau o ținută admirabilă, elegantă, că nu gustau în orice împrejurare bășcălia, că nu pierdeau vremea și că gesturile lor aveau și aplomb, și eficiență. Înaintau. În Occident se îmbrățișa necunoscutul, aducându-se la lumină nestematele cu care aveau să se familiarizeze pe urmă și aceia călăuziți de cei bravi, restul lumii. Ca niște nestemate mi se păreau și piesele ABBA pe care le auzeam prima oară - melodia, armonia, orchestrația lor parcă respiră și azi bogăție și opulență occidentală -, occidental scânteia și insolența albumelor Rolling Stones, pe care nu le văzusem înainte nici măcar în poze, occidental era și gustul oricărui fel de brânză franțuzească din orice Carrefour parizian, și oricare tablou de la Musée d'Orsay, și grafica oricărui afiș de pe stradă sau din metroul londonez, designul băncilor și felinarelor din Hyde Park, al literelor de pe orice înscris sau al mașinuțelor cu manivelă purtate de taxatorii care mai rupeau încă bilete în autobuzele cu etaj. Mai presus de toate însă, Occidentul însemna libertate, iar pe aceasta, deși nu o cunoscusem vreodată în bezna socialistă, o prețuiam cel mai mult; cu ea trăiam o dragoste la prima vedere. Printr-un miracol, în Occident, libertatea coabita bine-mersi cu tradiționalismul. Punk-ul se născuse într-un regat. O societate conservatoare nu doar inițiase progresul, dar îl și prețuia, îngrijindu-l cu aceeași atenție cu care se preocupa și de cele vechi. Beatleșii fuseseră înnobilați de Regină.
Chiar dacă astăzi pot cumpăra și orice disc poftesc, și brânză franțuzească, afișele din București tot sunt înfricoșătoare, iar despre designul urban, arhitectural sau de literă care ne înconjoară nu e locul să vorbim aici. Bășcălie se face în continuare, iar valorile, atunci când nu sunt defăimate cu suficiență sau înlocuite de impostură și diletantism, sunt cu desăvârșire necunoscute. Despre defrișarea inexploratului nici nu poate fi vorba, câtă vreme nici cunoscutul nu este descoperit. În sfârșit, să mai cântărim și libertatea. Pe aceasta n-am putea afirma că n-am avea-o, câtă vreme artiștii TNB-ului joacă într-un spectacol în care instituția care le plătește salariile e defăimată, contestând teatrul tradiționalist chiar în "Sala mare" a lui, cu mijloacele sale tehnice, pe banii săi. Cam așa ar fi etichetat Pescărușul și Suzana Gâdea, nu? Libertatea în care toți huzurim este aceea occidentală, aceea pentru care Occidentul însuși, fiind pe cale să și-o piardă, se luptă în prezent. De aceea, pentru mine, unul, și - slavă Domnului - pentru destui compatrioți, lumina vine în continuare din Occident, cu toate umbrele ei cu tot.
Din perspectiva defrișării, a curajului și a bunului gust - și nu din aceea a xeroxării tiparelor desenate în Vest -, Pescărușul pe care-l vedeam la Teatrul Național venea și el din Occident. Părea că fusese confecționat într-un atelier în care, pe pereții săi, atârnaseră portretele unor artiști iluștri. Și pe cât de viguroase fuseseră reperele în contextul cărora spectacolul se înălțase, pe atât de stingher, excentric și străin arăta el pe scena din centrul Capitalei noastre. "Formele noi" vorbeau publicului bucureștean într-o limbă la fel de străină ca limbile primelor replici ale spectacolului, care aveau nevoie de supratitrare.
Velica Panduru, scenografa Pescărușului, este artista care i-a plăsmuit spectacolului ținuta lui elegantă, bunul său gust "occidental", aerul în care el se desfășoară de fiecare dată când se joacă; unul la fel de rarefiat cum mi se părea - atunci când l-am tras prima oară în piept - și aerul care, înconjurându-i mereu, nu le stârnea prin frumusețea lui occidentalilor care-l inspirau pe gratis, la nesfârșit, nicio mirare. Nici nu-l băgau în seamă. Splendoarea lui era de la sine înțeleasă. Nici aerul în care se joacă astăzi Pescărușul nu este observabil, însă tot ce se vede la fiecare reprezentație pe scenă se petrece mereu în el, ba chiar datorită lui. E adevărat că multe calități plastice ale volumelor care trăiesc acolo, cu formele, culorile și texturile lor, contribuie și ele la puritatea aerului din jurul actorilor. Ceva mai dificil de numit îl primenește însă, prefăcând tot ceea ce se întâmplă pe scenă în "teatru bun". Poate un al șaselea simț pentru acesta din urmă, pe care Velica, trăind din copilărie prin teatre bune, și l-a dezvoltat, iar acum nici nu mai e conștientă de el, folosindu-și-l spontan, alături de celelalte cinci pe care le au toți scenografii.
Spectacolul care se naște în aerul inventat de Velica este și el - ca orice lucrare occidentală - un vârf care străpunge necunoscutul. Înaintarea se face cu un curaj firesc, la fel de involuntar ca respirația, însoțit (pentru a nu se confunda cu neînfricarea rusească) de o mare fragilitate și pudoare. Inexplicabil, pudoarea Pescărușului strălucește tocmai în timpul scenelor licențioase, nerușinat de curajoase, atunci când niște spectatori deranjează la fiecare reprezentație câte un rând întreg ca să iasă din sală, iar momentul ieșirii lor parcă devine un uluitor material al spectacolului. Iar dacă stilul apodictic al rândurilor de față, aroma lor imperativă lasă până la urmă impresia că m-am apucat și eu să fac o cronică la acest spectacol, să confirm atunci penuria de întrebări de mai sus sporind abundența răspunsurilor pe care le posed cu încă unul, pe care-l consider decisiv: curajul inocent al Pescărușului, înflorit în libertate, este tocmai conținutul său. De aceea, chiar dacă spectacolul, vorbind despre ratare, eșuează el însuși - prin constatarea că, pur și simplu, n-avem ce pune în locul "formelor vechi" care trebuie neapărat înlocuite -, Pescărușul mi se pare, paradoxal, un spectacol foarte bun. Fiindcă mă simt foarte sigur pe mine afirmând că este de fapt un spectacol despre curaj și libertate, și nu doar un alt Pescăruș, montat de un alt regizor. Ființarea unui spectacol ratat și bun - care pare, pe bună dreptate, ilogică -, a unui spectacol care, războindu-se cu teatrul "de artă", este teatru "de artă", poate stârni stupoare; este, cred, și cauza polarizării evaluărilor Pescărușului. Dar arta nu e logică, iar condiția umană este, ea însăși, contradictorie.
Asistăm, prin urmare, la o reprezentare de felul peisajelor închipuite ale lui Francesco Guardi, artistul preocupat și el de agonia unui sfârșit de lume, încântător portretizat de Andrei Pleșu în Limba păsărilor. În loc să însceneze topografia piesei lui Cehov în rama reverențioasă a unei vedute veriste, distribuția asimilează dramaturgia ca pe un afrodiziac pentru imaginație și fantezie, pentru etalarea radioasă a curajului. Ca într-un peisaj ireal, fictiv, al pictorului venețian, ultima scenă se petrece, spre exemplu, într-un poligon de trageri, iar tot la final, Medvedenko se preface într-un asasin. Privite astfel, nesfârșitele artificii ale montării, care par să alcătuiască însuși organismul spectacolului, nu doar că nu mai sunt gratuite, dar ele ni se arată - acordate organic unele cu altele - ca un caleidoscop de presentimente încolțite într-o realitate a degradării, una foarte apropiată de scenografia ruinelor preromantice guardiene. O astfel de alegorie nu s-ar fi putut înfiripa cu recuzita dintr-o ilustrată cumsecade a unui Canaletto. Abundența ornamentației meta-referențiale a Pescărușului amintește, și ea, de înțelesul de la început, deloc flatant, al cuvântului "baroc". Căci peisajele lui Guardi nu reprezintă doar crepusculul venețian, ci și epilogul perioadei baroce a Școlii venețiene. "Baroc" însemna atunci fistichiu, incoerent, abuziv, nerespectuos, pe cât de gratuit, pe atât de teribil de complicat - toate etichetele pe care le-a primit și Pescărușul.
A fi deranjat de artificiile acestui fel de teatru este ca și cum te-ai uita chiorâș la întreaga operă a lui Vivaldi - o broderie de arpegii și ornamente care, în foarte puținele ocazii când nu trăiește de una singură, suficientă sieși, stă pe o arhitectură desenată în grabă. Rațiunea de a fi a acestui uriaș vernisaj de arabescuri - niște sute de concerte numai pentru vioară, spre exemplu - poate părea deconcertantă: un simplu joc, onest și abordabil, al splendorii. Prestigiul acestei extravaganțe este însă garantat secular de bunul ei gust. Arsenalul de artificii ale Pescărușului nu este mai puțin captivant, dar el mai și împodobește un edificiu monumental - dramaturgia lui Cehov. Mi se va reproșa, poate, că am comparat un spectacol de teatru, trecător și regional, cu capodopere muzicale și plastice nemuritoare, din regiunea Veneției; în realitate, m-a surprins numai similaritatea lor constructivă, pe care cineva grăbit sau suficient ar trece-o ușor cu vederea. Or, felul în care ne apropiem de orice lucrare artistică este crucial: unghiul privirii ne îngăduie sau nu accesul la comunicările ei.
Aerul dăruit de Velica Panduru acestui capriccio visător este cules din vântul libertății - de aceea și regizorul, și actorii sunt cât se poate de liberi -, dar el mai este și gustos, întețind astfel pofta de joc a artiștilor: nu-mi aduc aminte de multe spectacole în care toți actorii să fie "buni". Firește că înaintea Velicăi, talentul lui Eugen Jebeleanu i-a fermecat în egală măsură pe toți artiștii din distribuție. Așa cum tot merite ale regizorului sunt și alegerea scenografei, și faptul că înțelege "limba" în care ea vorbește. Nu știm însă dacă regizorul s-a priceput să-și construiască lucrarea în lumea scenografei sale ori scenografa a reușit să plăsmuiască lumea din mintea regizorului ei. Dar tocmai în acest echivoc stă forța spectacolului, întărită de harul fiecărui artist din distribuție. Iar faptul că un puzzle atât de colorat - care amestecă în povestea lui Cehov și poetici ale altor creatori, și manifeste ale regizorului, și filme care se proiectează în paralel cu acțiunile de pe scenă, și filozofie, și politică, și ideologie - reușește să fie unitar i se datorează în cea mai mare măsură Velicăi Panduru, științei sale de a face teatru. Dacă într-un alt context vizual asaltul baroc al întâmplărilor de pe scenă ne-ar fi putut descumpăni, în tablourile mișcătoare ale Velicăi, melanjul eterogen al peripețiilor dintre arlechini se preface într-o polifonie elocventă și răpitoare.
Ca o cenușăreasă, transformându-mă din cronicar înapoi în scenograf, adaug în încheiere că exact așa, ca în acest spectacol, așa arată scenografia măiestrită. E destul de greu să nimerești compoziții grăitoare, ca să nu mai vorbim cât e de greu să te lupți cu toate catastrofele care scutură proiectul decorului tău, de la reglementările birocratice până la nepăsarea salariaților. Dar cel mai greu este să-ți închipui niște imagini care, odată întrupate pe scenă, să devină teatru. Iar scenografii pot reuși asta numai îmbogățind experiența spectacolelor bune. Ale lor sau ale altor artiști. Așa am devenit și eu un scenograf mai bun, mergând într-o seară la TNB. Iată de ce nu exagerez deloc arătându-mi recunoștința că am văzut Pescărușul montat în aerul său tare și tulburător. Aerul respirat de actori în costume superbe și simple, care mai are prin el și niște candelabre elegante, și niște filmări de prin niște subsoluri, de pe lângă un lac sau de la niște proteste, și niște oglinzi din cabine, și niște idei ale unor mari artiști, scrise pur și simplu pe un ecran. Aerul fermecat de Velica Panduru.
(fotografii: Albert Dobrin)