În cadrul programului de sinteză culturală franco-română, în data 30 mai 2023, la sala mare a Ateneului Român, a avut loc recitalul pianistului Nicolae Dumitru [1]. Programul prezentat publicului, însoțit de proiecții video realizate de Andrei Silviu, a fost unul deosebit de interesant ales: Suita nr. 2, în la minor, RCT 5, IJR 37 de Jean-Philippe Rameau, Pièces Impromptues, op. 18 (Mélodie, Voix de la Steppe, Mazurka Mélancolique și Appassionato) de George Enescu și Suita de piese pentru pian «Gaspard de la Nuit» (trei poeme pentru pian după Aloysius Bertrand), M. 55, de Maurice Ravel. Proiecțiile video au fost realizate de Andrei Silviu.
 
În ultimul an, pianistului Nicolae Dumitru a interpretat acest program în mai multe săli de concerte din țară, dintre care amintim: Craiova, Bistrița și Tecuci, în cadrul programului multimedia Fantasies.
 
Numerosul auditoriu de la sala Ateneului Român a ascultat un recital pianistic elevat, conceput și interpretat de o manieră acaparantă.
 
 
Recitalul s-a deschis cu Suita nr. 2, în la minor de Jean-Philippe Rameau. Într-o discuție cu protagonistul serii de la Ateneu, acesta mi-a dezvăluit că a dorit să iasă din tipare, să nu mai cânte ceva de Johann Sebastian Bach, ci să familiarizeze publicul și cu aducerea pe scenă a muzicii altor compozitori din perioada Barocului.
 
 
Și într-adevăr, această Suită creată de Jean-Philippe Rameau este un giuvaer de o mare eleganță melodică rafinată și ornamentată, dincolo de aspectul ei polifonic imitativ, ceva mai simplificat. Tocmai această frumusețe a melodiei a dăruit-o publicului Nicolae Dumitru, interpretând piesele ce alcătuiesc Suita în la minor (1. Allemande; 2. Corante; 3. Sarabande; 4. Les trois mains; 5. Fanfarinette; 6. La triomphante; 7. Gavotte et six doubles; 8. Premier double de la gavotte; 9. Deuxième double; 10. Troisième double; 11. Quatrième double; 12. Cinquième double; 13. Sixième double).
 
 
Pe un ecran din dreapta pianului, rulau imagini ale Catedralei Notre-Dame din Paris, Sena cu podurile și cheiurile sale, bazoreliefuri, capiteluri rozete gotice, statui cu păsări de piatră având aripile întinse, turnuri, balcoane, interioarre cu ferestremari, portete...
 
 
Arpegierile în stil clavecinistic, articulația de o fină dantelărie, pulsația de toccată, care imprima cursivitate temporală înlănțuirilor sonore din discursului muzical (de la incipit până la finalis), luminoasele cadențele picardiene [2] -toate te înălțau spiritual.
 
În piesa Cele trei mâini, datorită tehnicii pianistice de virtuozitate, prin care brațele se încrucișează pe claviatură, Nicolae Dumitru crea senzația unui dialog între trei voci. Apoi, în Triumfanta am remarcat aspectul simfonic al piesei. Gavota finală, cu tema ei grandioasă era urmată de variațiuni strălucitoare.
 
Proiecțiile însoțeau muzica. Încercam să fac o paralelă între aureolarea imaginii prin sunet - o dată cu apusul filmului mut - și tendința actuală de a însoți imaginea sonoră cu cea vizuală. Dacă lectura unei opere literare, în comparație cu ecranizarea sa, lasă cititorului o mare libertate a imaginației, audierea exclusiv sonoră a unui opus muzical, în comparație cu a uneia însoțită de imagini proiectate achiesează la ideea semioticianului italian Umberto Eco, aceea de opera aperta (opera deschisă). Publicului care privește un ecran cu imagini în mișcare, însoțind un interpret ce cântă atunci și acolo pe scenă, i se ia posibilitatea de a-și imagina altceva decât vede, de a apela la biblioteca sa interioară. Pericolul unei astfel de simbioze este ca muzica să devină ambientală și să intre în penumbră. Oricum asistăm acum la asaltul imaginii asupra sonotop-ului [3].
 
Dacă însă, imaginile proiectate sunt gândite ca un contrapunct al celor sonore - ori tocmai acesta a fost impresia creată de munca lui Andrei Silviu, atunci orizontul publicului rămâne larg deschis. De pildă, când spațiul sculptural dens ornamentat este suprapus temporal cu aglomerarea mordentelor și a teizecidoimilor, percutate în staccato (fără utilizarea pedalei de forte a pianului), atunci conglomeratul senzorial este unul realmente consonat. Tot astfel, inspirată a fost proiectarea unor coloane echidistante (ca elemente portante de descărcare a forțelor de împingere), simultan cu izoritmia unor pasaje, întruchipate cu virtuozitate de pianist. În Courante recunoșteam tema de La Folia bine camuflată polifonic.
 

În continuarea recitalului său, pianistul Nicolae Dumitru a interpretat câteva piese din ciclul Pièces Impromptues, op. 18 (Mélodie, Voix de la Steppe, Mazurka Mélancolique și Appassionato) de George Enescu, compuse între iunie 1913 și iulie 1916. partitura acestei a treia suite pentru pian a fost descoperită abia după anul 1955. Dintre cele șapte piese, pianistul serii a omis intenționat câteva piese ale suitei (Burlesque, Coral și Carillon nocturne), cele care nu conțineau influențele vreunei muzici (germane, franceze, neoclasice), preferând piesele din suită care aduceau teme populare românești sau idei muzicale romantice (Appassionato).
 

În piesa Melodie, am admirat cum Nicolae Dumitru obținea starea de melodie infinită, topind acele diviziuni excepționale (septolete și octolete de optimi), derulate lin în tempo Andantino, într-un metru ternar. Frumoase acele suspendări agogice pe acute! Toate detaliile erau expuse cu gentilețe. Avântările și reținerile desfășurării îmi aminteau de muzica Impromptu-ului concertant pentru vioară și pian în sol bemol major (1903) a lui George Enescu. Apoi, în Vocile stepei, câtă delicatețe și cursivitate în șirurile de triolete în optimi legate, ce trec de la mâna stângă la cea dreaptă, precum norii se mișcă cu rapiditate și se suprapun pe cer; acele contraste de articulație în marcato erau măiestrit realizate. Minunat au sunat învolburările create cu ajutorul tremolo-ului de la mâna stângă. A urmat grațioasa Mazurcă melancolică, în care dialogul vocilor părea o îngânare. În Appassionato - o veritabilă barcarolă - remarcam avântul, elanul și atmosfera armonioasă, inspirat sugerată de către pianistul Nicolae Dumitru. Aspectul improvizatoric era conferit de  mersul mereu înainte, temerar.
 
 
În încheierea recitalului său, pianistul Nicolae Dumitru a cântat Suita de piese pentru pian «Gaspard de la Nuit» (trei poeme pentru pian după Aloysius Bertrand), M. 55, de Maurice Ravel. Publicate în anul 1842, ele au fost considerate printre primele exemple de poezie în proză modernă. Piesele lui Ravel au fost prezentate în premieră la Paris, la 9 ianuarie 1909, de către Ricardo Viñes. Gaspard de la Nuit a fost orchestrat de Eugene Goosens, în anul 1942 și de Marius constant, în 1990.
 
Ravel a adus noutăți în programatismul impresionist, atât în cel fantastic (Gaspard de la Nuit), cât și în cel evocator, în lucrări precum, Valsuri nobile și sentimentale, Pavană pentru o infantă defunctă, precum și în cel aluziv-comic: opera Ora spaniolă [4].
 
Numele personajului Gaspard semnifică un om care se ocupă de comorile regale. Sub aspect muzical, piesa este renumită pentru dificultatea sa tehnică (în special Scarbo).
 
Aceste trei poeme au fost recitate pe scena Ateneului, în traducere, pe rând, de către Nicolae Dumitru, spre a crea tocmai aceea atmosferă fantastică a muzicii ce urma a fi cântată.
 
 
Și, într-adevăr, prin intermediul sunetelor pianului, personajele (Ondine-Sirena, Le Biget-Spânzurătoarea și Scarbo-Spiridușul, "prindeau viață, prin surprinderea detailată a senzațiilor și a imaginilor pe care le provoacă întâlnirea cu acestea", mai degrabă, decât printr-un procedeu al evocării [5].
 

Ascultam ca vrăjit versurile pentru prima parte, intitulată Ondine:
 
"Ascultă! - Ascultă! - Eu sunt, Ondine, este cea care perie picături de apă pe geamurile rezonante ale ferestrelor tale luminate de razele mohorâte ale lunii; și aici, în rochie de mătase udată, stăpâna castelului privește din balconul ei în frumoasa noapte înstelată și frumosul lac adormit."
 
 
Ondine este o nimfă de mare, care se distinge de Naiadă, care este o nimfă de apă dulce.

 

Interpretarea pianistului Nicolae Dumitru a fost una somptuoasă și totodată limpede, cu o atenție deosebită la detalii. Performanța lui urma cu fidelitate indicațiile notate în partitura lui Ravel. Am remarcat acele accelerandi abrupte, apoi culorile izbitoare, cu schimbare bruscă a texturii, minunatele intensități de pianissimo, precum și sublinierile prompte ale unor sunete, ca niște împunsături de lumină în întuneric. Cât de frumos au sunat dezvoltările melodice, exprimând temele poetice, cu menținerea subordonată a colorației fierbinte a mâinii drepte.
 
 În poemul Spânzurătoarea, se prezintă observatorului o priveliște asupra deșertului, unde la orizont iese în evidență cadavrul singuratic al unui spânzurat pe un gibet, înroșit de apusul soarelui. Între timp, un clopot sună din interiorul zidurilor unui oraș îndepărtat, creând atmosfera mortală.
 
"Ah! ceea ce aud, a fost vântul de miazănoapte care țipă noaptea, sau spânzuratul care scoate un oftat pe spânzurătoarea bifurcată?"
 
De-a lungul întregii piese se percepea ca ostinato, un si bemol, în octavă, imitând sunetul clopotului.
 
În Scarbo, era înfățișată prin sunete, răutatea nocturnă a unui spiriduș, făcând piruete, zburând în întuneric, ieșind, dispărând ori reapărând brusc. Zborul său neuniform, lovindu-se și zgâriind pereții, aruncând o umbră tot mai mare în lumina lunii, crea o scenă de coșmar, pentru un observator, care ar fi stat întins în patul său. Ascultam acele sunete repetate cu ambele mâini și gamele în duble (secunde mari) la mâna dreaptă, urmate de două puncte culminante.
 
În loc de un bis clasic, Nicolae Dumitru a ținut să improvizeze la pian. A fost un moment de grație, ca urmare a energiei simțite din public și ca un semn al comunicării artistice reușite cu acesta.
 
 
Aplauze îndelungi și buchete de flori au răsplătit interpretul serii de la Ateneul Român, pianistul Nicolae Dumitru.
 
NOTE
[1] Nicolae Dumitru a început studiul pianului cu Sonia Ratescu si, ulterior, cu maestrul Dan Mizrahy. Apoi a studiat la Academia Rusă de Muzică Gnessin, la clasa maestrului emerit Mihail Sayamov, sub conducerea căruia și-a desăvârșit și studiile postuniversitare S-a perfecționat cu Emmanuel Monaszon. În perioada petrecută în străinătate, a concertat ca solist al Filarmonicii Academice de Stat din Moscova, al Filarmonicii de Stat din Chișinău și al Filarmonicilor din Nijni - Novgorod, Omsk, Novosibirsk și Belgorod. După întoarcerea în țară, din ianuarie 2002 și până în prezent, a evoluat pe scenele principalelor filarmonici din țară. La București, a susținut recitaluri la Sala Mare a Ateneului Român, Sala Radio și Sala Auditorium a Muzeului de Artă. A apărut ca solist invitat al Filarmonicii George Enescu din București și al Orchestrei Naționale Radio, cu care a realizat prima interpretare radio a Concertului pentru pian și orchestră de Antonin Dvořák. Pe scena europeană, Nicolae Dumitru a susținut recitaluri la Stockholm, Viena și Baden am Wien. În 2008, a realizat, la invitația Institutului Cultural Român, un turneu dedicat Centenarului Sigismund Toduță la Lisabona, Madrid, Barcelona, Budapesta, Veneția și Roma. În 2009 este invitat să interpreteze Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în re minor, op. 15 de Johannes Brahms, în cadrul Festivalului Bucharest Proms of Delight. În septembrie 2010, a inițiat proiectul concertistic în aer liber Armonii de Toamnă, la Teatrul de Vară din Herăstrău. În Anul Bicentenarului Franz Liszt (2011) a realizat Grande Journee Liszt - Liszt dans le Metro. În ianuarie 2011, a lansat, la Teatrul Act din București, spectacolul devenit permanent Poveste pentru pianist și măști, iar în 2013, a lansat proiectul național de recitaluri educative ConCerto!, adresat tinerilor interpreți și susținut în principalele centre culturale din țară. O latura importantă a activității pianistului Nicolae Dumitru o reprezintă cariera didactică, fiind profesor la Colegiul National de Muzica George Enescu din București. De asemenea, Nicolae Dumitru susține numeroase masterclass-uri și workshop-uri la liceele de muzica din orașele în care concertează.
[3] cadența picardiană (încheierea unei lucrări scrise inițial în tonalitate minoră, totuși, pe un acord major). Ea este în concordanță cu doctrina justițialistă, conform căreia Binele învinge Răul în finalul luptei dintre cei doi poli. Judecata de Apoi marchează Sfârșitul Timpului, glorificat de perspectiva Învierii. În muzică, Învierea este reprezentată de utilizarea cadenței picardiene la finalul unui discurs scris într-o tonalitate minoră (dată fiind asocierea minor - trist, închis, mohorât/ major - vesel, deschis, luminos, o lucrare scrisă în perioada impunerii dogmei creștine în arte, nu se putea încheia, conform principiilor guvernante de natură meta-muzicală reflectate în regulile construcției muzicale, decât într-un trison major, așa cum ciclul vieții pământești se va încheia, după Judecata de Apoi, cu triumful Binelui, cu învierea morților și cu reîntoarcerea acestora la Dumnezeu Tatăl, prin Fiul și prin Sfântul Duh (Revista MUZICA Nr.4 / 2012, p. 53).
[3] sonotop - totalitatea surselor sonore din mediul înconjurător.
facebook.com
[4] Iliuț, Vasile și Călin, Ana-Maria : O carte a stilurilor muzicale, vol. 3, Editura Muzicală, București, 2011, pag. 236.
[5] Cojocaru, Mihai: Program de sală al Filarmonicii George Enescu, stagiunea 2022/2023.
*https://en.wikipedia.org/wiki/Gaspard_de_la_nuit