În sala Ateneului Român, au evoluat tineri muzicieni deosebit de talentați, care au adus cu ei un avânt benefic și o împrospătare a interpretării unor capodopere clasice și romantice, etalându-și fiecare, calitățile dobândite și recunoscute prin premiile internaționale câștigate, în fața unui public dornic de a asculta muzică la cote înalte.
Seara a debutat cu Concertul nr. 2 pentru violoncel și orchestră în re major, Hob. VIIb/2, de Joseph Haydn, solist Valentin Răduțiu. Lucrarea a fost compusă în anul 1783, iar partitura autografă a fost descoperită de abia în 1951. Concertul cuprinde trei părți: Allegro moderato, Adagio și Rondo.
Solistul Valentin Răduțiu, cu sunetul cald, dulce și încărcat de armonice al minunatului său instrument, precum și cu sobrietatea și echilibrul abordării acestei partituri - frecvent interpretate de către majoritatea soliștilor violonceliști de renume ai lumii - a entuziasmat prin redarea fidelă a spiritului galant, coerența, precum și printr-o virtuozitate, folosită cu scopul potențării expresiei muzicale.
Valentin Răduțiu are darul de a valorifica trăsăturile muzicii lui Joseph Haydn: echilibrul dintre conținut și formă, organizarea logică a discursului, pregnanța substanței tematice, cantabilitatea melodică, articularea afirmațiilor - pe principiul repetabilității și al unității contrastelor. Observam cum solistul concertului în re major, prin interpretarea sa, adera cu abilitate, la conceptul de semantică relativă a agogicii [1].
Acompaniamentul orchestral a fost unul foarte bun, cu intensități dinamice dozate optim, urmărind intențiile interpretative ale solistului. Dirijorul Valentin Uryupin a realizat osmoza dintre solist și orchestră.
La cererea publicului, Valentin Răduțiu a cântat la bis Sarabanda din Suita nr. 3 pentru violoncel solo în do major de Johann Sebastian Bach.
Aplauze puternice și îndelungate, precum și ovațiile au răsplătit o interpretare excelentă a acestui renumit concert al lui Papa Haydn.
Au urmat Variațiunile pe o temă rococo, op. 33 de Piotr Ilici Ceaikovski, avându-l ca solist pe violoncelistul László Fenyö.
Piesa a fost compusă în anul 1876 pentru Wilhelm Fitzenhagen, care a contribuit de asemenea la aranjarea lucrării lui Haydn, premiera concertului având loc la 30 noiembrie 1877, la Moscova. Tema aleasă în aceste variațiuni este una proprie compozitorului rus, fără a avea origine rococo, însă în stil rococo, acel stil galant, amintind de divertismentele muzicale din secolul al XVIII-lea. Dificultatea piesei constă în acest format continuu și prelungit, lipsit de tutti-urile orchestrale prelungite obișnuite, care îi permit solistului să se odihnească pentru câteva momente. Solistul este, de asemenea, provocat de faptul că trebuie să cânte în mare parte în registrul înalt folosind daumen-ul. Există și câteva transcripții și aranjamente ale acestei lucrări, pentru flügelhorn, contrabas și violă.
Ceea ce am remarcat în interpretarea violoncelistului László Fenyö cu privire la aceste Variațiuni ceaikovskiene, a fost tonul cald, dulce, cu un vibrato rotund, cu filări de sunet măiestrit realizate, acele contraste de tempo, proporțional gândite și transmise ferm dirijorului și orchestrei, velocitatea, tehnica de duble coarde, cu o intonație impecabilă, trilurile de tip romantic, foarte rapid executate cu scop ornamental și virtuozitatea debordantă din finalul lucrării, unde solistul a ales un tempo foarte rapid.
Am admirat calmul transmis prin melodica variațiunii numărul 3, singura într-o tonalitate minoră, precum și solo-ul de flaut, peste care violoncelul suprapunea șiruri de triluri.
László Fenyö a fost îndelung aplaudat pentru prestația sa solistică strălucitoare și a oferit la bis o lucrare din Suitele de Johann Sebastian Bach.
În încheierea serii muzicale de la Ateneu, publicul a ascultat Dublu concert pentru vioară, violoncel și orchestră în la minor, op. 102 de Johannes Brahms, soliști Maria Marica și Mihai Marica.
Lucrarea a fost compusă în vara anului 1887, fiind dedicată marelui violonist ungur Josef Joachim, cel mai apropiat prieten si colaborator al lui Brahms. Prima audiție a concertului a avut loc în toamna aceluiași an, în orașul Köln, sub conducerea autorului, având ca soliști pe Joachim și pe violoncelistul Robert Hausmann. Brahms a reluat o veche tradiție a concertelor duble și triple (Händel, Bach, Corelli, Torelli și Vivaldi), adăugând însă o factură nouă, corespunzătoare tehnicii componistice moderne și concepției sale evoluate despre rolul instrumentului solist în cadrul unei lucrări de tip concertant (unde primează dezvoltarea simfonică, iar efectele de virtuozitate lipsesc cu desăvârșire). Ca un opus de maturitate, concertul acesta - cu armoniile sale bogate, contrapunctul elaborat și plenitudinea lui melodică - ocupă un loc important în literatura romantică, fiind interpretat adesea pe scenele lumii.
Lucrarea exprimă în chip simbolic tristețea compozitorului de a fi fost despărțit vreme îndelungată de un prieten drag (Joseph Joachim) și apoi bucuria de a-l fi regăsit. Continuând vechea formulă de concerte grosso, pentru mai multe instrumente soliste, compozitorul realizează aici o formă cu totul originală, caracterizată printr-o fuziune intimă între stilul muzicii de cameră și cel simfonic. În partea I, Allegro, după originala expunere a temelor principale, enunțate fragmentar de către orchestră ascultam pe cei doi tineri instrumentiști - Maria Marica și Mihai Marica - într-un fel de cadență, ce sugera o scenă în care două personaje se cheamă și își răspund ca într-un dialog dramatic. Apoi, cele doua instrumente soliste își uneau glasurile, contopindu-și cântul într-un duet de o neasemuită poezie. Tema a doua, mai calmă și adânc pătrunsă de melancolie, era învăluită de acea duioșie caldă, caracteristică temelor lirice ale lui Brahms. Continua schimbare a ritmului, accentele puse pe timpii slabi ai măsurii, precum și instabilitatea armonică, dădeau impresia unei puternice frământări. După un punct culminant, orchestra reexpunea melodiile de bază și împreună cu instrumentele soliste, parcurge drumul către un Epilog calm si hotărât, vrând parcă să exprime regăsirea echilibrului sufletesc, după o grea și îndelungată luptă cu sine însuși. În partea a II-a - Andante, un lied, amintind de stilul cântecelor populare germane, după câteva măsuri introductive, ce răsunau ca o întrebare sfioasă, instrumentele soliste intonau la unison o melodie fermecătoare prin simplitatea și naturalețea ei. Frumos a sunat acel coral din secțiunea mediană, unde caracterul idilic predomina. Partea a III-a -Vivace non troppo, aducea o temă jucăușă, plină de umor, reluată de vioară și apoi de întreaga orchestră. Această temă-refren constituie elementul melodic de bază al întregii mișcări, concepută in formă de rondo. Două dintre Cuplete formează episoade distincte, contrastând puternic cu Refrenul. Primul Cuplet aduce ecourile cântecelor lăutărești maghiare - atât de des întâlnite în creația lui Brahms - în timp ce al doilea Cuplet sugerează o izbucnire de sentimente pătimașe, ce amintesc pe alocuri, de atmosfera încordată din prima parte a concertului. Coda a sunat plină de voioșie încheind concertul într-o sonoritate luminoasă, dominată de un șir de pasaje strălucitoare, ale celor două instrumente.
Am apreciat sunetul consistent, frumos și viu timbrat al violoncelistului Mihai Marica și buna colaborare între cei doi soliști și orchestră. Uneori, nivelul de intensitate sonoră dintre instrumentele soliste era în favoarea violoncelului, vioara fiind adesea acoperită de ansamblul orchestral, în care instrumentele de suflat de alamă dominau discursul muzical cu vehemență.
La cererea publicului, Maria și Mihai Marica au oferit la bis un duo de Johann Sebastian Bach.
Publicul i-a răsplătit pe interpreții serii de la Ateneul Român, cu aplauze îndelungate și ovații repetate.
O seară de muzică însuflețitoare, oferită de tineri violonceliști, cu o evoluție ascendentă certă.
NOTE
[1] semantica relativă a agogicii - înseamnă o variabilitate a mișcării, fie în sensul răririi tempo-ului, fie în sensul accelerării lui (Leopold Mozart: Versuch einer grundlage Violinschule, Viena, 1756).