Doar că, în momentul de față, opoziția propusă de Godard și-a pierdut mult din forță. Inteligența artificială nu doar că este în măsură să depășească omul în operații de gândire standardizată, dar a început cu succes din ce în ce mai mare să efectueze diverse activități creatoare, de la scrierea de poeme nu tocmai rele până la crearea de imagini.
Totuși, cinematografia nu a fost și nu este chemată să rezolve chestiunile de orientare ale tehnologiei. Nu trebuie să căutăm în filme rezolvări pentru provocările prezentului. În schimb, putem regăsi prin intermediul celei de-a șaptea arte exprimarea umanității, afirmarea valorii ființei umane. Iar în această privință, Alphaville rămâne o bornă memorabilă ca reacție față de amenințările totalitare ale tehnicismului.
În treacăt fie spus, multe cadre din Alphaville seamănă ciudat, pentru spectatorul român, cu întunecimea, modernismul rece și predica industrială a reportajelor din ceaușism.
Povestea este simplă până la schematism: un agent secret, Lemmy Caution (Eddie Constantine) este trimis în Alphaville, o dictatură dominată de logică și tehnologie, pentru a-l ucide pe misteriosul profesor von Braun (Howard Vernon), inventatorul lui Alpha 60, un computer ce controlează mințile locuitorilor. Inițial, Lemmy ia legătura cu un agent dublu, fost coleg ce fusese trimis înaintea lui (Akim Tamiroff), dar care a sfârșit prin a fi naturalizat în dictatura tehnicistă. Acesta reușește totuși să îl atenționeze asupra modului în care funcționează acest univers, sugerându-i chiar și unele soluții.
Protagonistul înfruntă apoi pericolele cu îndemânarea și curajul specifice acestui tip de misiune. Încearcă să distrugă gândirea rece a mașinii motivându-și permanent acțiunile prin poezie, credință, emoții, adică exact lucrurile care pot să gripeze și, în final, să distrugă un aparat de calcul. Un astfel de comportament - a acționa "ilogic" - reprezenta, de altfel, infracțiunea capitală în această lume. Pe măsură ce acționează în acest mod, lucrurile se complică când o cunoaște pe Natacha von Braun (Anna Karina), însăși fiica inventatorului distopiei, și experiențe total ilogice precum "conștiință" și "dragoste" își fac apariția.
Imaginea acestei distopii controlate de inteligența artificială a fost o piatră de hotar în istoria S.¥F-ului. În amonte, Godard a fost influențat de Metropolis (1926, r. Fritz Lang, care apăruse deja ca personaj în Disprețul / Le mépris, 1963), de unde preia închipuirea unei distopii controlate cu mână de fier de către o elită care folosește drept principal instrument al manipulării o femeie-robot, cu aparență încântătoare. Însă, în filmul german mut, accentul cădea pe exploatarea de clasă. Metropolis afirma, în primul rând, umanitatea muncitorilor și necesitatea emancipării lor.
Godard pledează, în schimb, pentru emanciparea creativității umane din chinga de fier a societății tehnologice.
În aval, Alphaville a influențat direct un film precum Blade Runner / Vânătorul de recompense (1982, r. Ridley Scott). Alături de inspirația directă a romanului Do Androids Dream of Electric Sheep?, Scott este influențat de ideea unui distopii controlate de inteligența artificială, dar, mai ales, prin androizi autonomi care sunt creați cu scopuri precise, printre care la loc de cinste este exploatarea sexuală.
Chiar dacă este o temă secundară în ambele filme (la Godard, mult mai clar), reificarea femeii robotizate exemplifică formula Laurei Mulvey a "privirii masculine / the male gaze", prin care femeia este expusă pe două niveluri: ca obiect erotic pentru personajele din interiorul poveștii de pe ecran și ca obiect erotic pentru spectatorul din sală.
Pentru a indica statutul lor de obiecte, femeile sunt marcate cu numere de inventar pentru a indica aparținerea la lumea robotizată din Alphaville. Mai mult, ele sunt îmbrăcate în halate de lucru, detaliu care amintește și idealul feminin ceaușist, al muncitoarelor din fabrici. Godard refuză compromisul rochiilor elegante, care ar escamota exploatarea femeilor prin frumusețea exterioară, și exprimă direct, grafic statusul inferior al femeilor, de blue collar worker, înregimentarea acestora într-un regim de muncă și exploatare patriarhal.
Pe de altă parte, trebuie să admitem că femeile din filmul lui Godard sunt, totuși, cât se poate de pline de viață. Anna Karina, cea care întruchipează puterea dragostei de a eluda corsetul gândirii logice și a presiunii totalitare, insuflă grația binevenită pentru a îndulci atât duritatea lumii tehnologice, cât și inteligența necesară pentru a insufla viață femeilor considerate drept simple obiecte sexuale.
Spre deosebire de alte filme de gen, Godard nu se obosește să recreeze un univers aparte prin efecte speciale. El filmează în același Paris de toate zilele, cu diferența că preferă cadrele nocturne (ceea ce a făcut, de altfel, ca mult metraj de la filmări să fie atât de întunecat încât să fie inutilizabil).
Căci, în egală măsură, însă, Alphaville aparține și genului noir. Definitorie este această luminozitate, tonurile închise ale filmului contribuind decisiv la atmosfera filmului. Dar acesta este un singur element, completat și de altele. Figura lui Eddie Constandine a jucat, de altfel, roluri similare în mai multe filme de categorie B franțuzești. Acesta seamănă, ca atitudine și facies, cu staruri americane care au jucat în filme aparținând acestui gen, dintre care cel mai cunoscut este Humphrey Bogart. Bineînțeles, și îmbrăcămintea personajelor este aleasă pentru a repeta iconografia respectivă, cu pălării fedora și pardesie cu gulerele ridicate pe ceafă.
Stilului intelectualist al lui Godard i se adaugă înrâurirea poetică a lui Paul Éluard. Replicile sapiențiale, demne de pus ca motto, abundă. "Oamenii au devenit sclavii probabilisticii" sintetizează critica unui tip de știință umană exprimată cel mai bine de economie, cea care are cel mai bine dezvoltat aparat matematic din toate științele comportamentului uman. "Au creat societatea lor ideală, precum furnicile sau termitele".
Obișnuiți cu vocile artificiale care acum imită persoane tinere de sex feminin din dorința de a le face mai atrăgătoare pentru a ne păcăli în privința caracterului, vocea α66 nu se ascunde în urâțenia ei: este cea unui bărbat în vârstă, răgușită ca a unui fumător, cu răsuflarea grea ce denotă boli de inimă și de plămâni. Plescăie în microfon ca o persoană cu prea mare încredere în farmecul său în timp ce debitează sentințe precum: "Timpul este precum un cerc care se învârte la nesfârșit. Arcul ce coboară este trecutul, iar acela care urcă este viitorul".
Preocuparea metafizică a filmului este exprimată vizual prin rotundul farului ca ochi ciclopic ce palpită laolaltă cu vocea α66, cu ceasuri luminoase care se învârt fără nicio noimă și, de aceasta, cu atât mai înspăimântător, dar și cu coborâtul și urcatul unor scări în spirală, care accentuează senzația unei capcane metafizice aduse de dezvoltarea tehnologică.
Chiar dacă nu se numără printre creațiile iconice ale Noului Val Francez și chiar dacă inteligența artificială se demonstrează total diferită față de ce a imaginat Godard acum mai mult de jumătate de secol, Alphaville rămâne un film care a tratat original și influent pericolele tehnicismului.