Imediat ce am terminat de văzut
De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin, am căutat numele Nora Iuga în cărțile de critică literară. Nu
l-am găsit nici în istoria literaturii lui Nicolae Manolescu, nici în cea a lui Mircea Iovănel. Nu cunosc locul pe care îl ocupă în literatură Nora Iuga, în mod oficial, dar nici nu îmi pare relevant, chiar dacă
l-aș descoperi, ghidată fiind către acesta, de cunoscători. Talentul ei performativ, expus în film, mi
l-a amintit pe cel al regizoarei Agnès Varda. În
Les plages d'Agnès / Plajele lui Agnès, cineasta spunea că dacă oamenii ar fi disecați, ar ieși din ei peisaje, pe când disecția ei ar expune privirii nesfârșite plaje. În schimb, dacă Nora Iuga ar fi disecată, ar ieși la iveală reverii ale călătoriei sale cu trenul - acel tip de reverii care
s-au împuținat, de când telefoanele mobile individuale bipăie, vibrează și furnizează peste tot muzică și filme
tik-tok. Nu și în trenul către Viena, în care călătorește, fără acte, artista Nora Iuga. Comentariile ei de călătorie sunt dintre cele mai delicioase (se consideră "țâfnoasă", având și explicații ale acestei stări) sau emoționante (are cei mai minunați copii, pentru că ei îi găsesc actele și i le trimit de la București, cu alt tren). Nora Iuga este o excepțională observatoare a trăirilor propriei persoane, pe care, odată conștientizate, le păstrează repertoriate, clasate, ordonate pe categorii și momente, cu luciditate de psihanalist, curiozitate de filozof și talent de entomolog.
Întreab-o orice simte sau vede sau crede și va veni cu o explicație aproape științifică, a psihologului care se așază pe sine pe canapea, pentru a se analiza tot pe sine, cu titlu de exemplu a ceea ce ar putea face toți, dacă
s-ar privi cu atenție și încredere. Căci, Nora excelează la capitolul încredere. Răspunsul la întrebarea din titlul filmului este: pentru că
i-a fost dată toată încredere de sine,
într-un mod molipsitor. Nora nu păstrează darul încrederii de sine pentru sine, ea îi contaminează pe toți cu încrederea ei, cu poveștile pe care le deapănă. Lirismul ei este performativ, gestual, de tip acționist: de la felul în care desface capacul iaurtului cu fructe încercând să nu se stropească sau își freacă nesul în cană, până la pedanteria cu care își dactilografiază textele, la o mașină de scris rablagită. Ai
putea-o observa la nesfârșit scriind la mașină și
rostindu-și cuvintele. Ești mereu luat prin surprindere de ceea ce spune, căci Nora găsește mereu o formulare neașteptată iar felul în care o rostește învăluie totul în poveste. Ai spune că Nora trece prin lume doar ca să transforme banalitatea în basm. Nu știu, deci, ce loc ocupă Nora Iuga în literatura română îndosariată și repertoriată științific, dar este irelevant, deoarece Nora este o artistă adevărată, așa cum puțini mari autori recunoscuți și trecuți în catastifele criticii sunt.
Cu Nora, lucrurile grave și tulburătoare devin întâmplări oarecare ale trecutului. Seninătatea cerului ei interior și marea încredere de sine, în care excelează, o fac să pună stavilă chiar și trecutului cel mai dezgustător, de care știe cum să se debaraseze și să nu îl care ca pe o povară. Nu îl numește, dar știe cum
să-l trateze.
Nu are nicio dorință, atunci când suflă în tortul aniversării de 90 de ani, poate pentru că ea singură și le îndeplinește pe toate, de una singură, fără să îi mai rămână universului alta de îndeplinit în locul ei. Dorința ca fiul să o iubească la fel ca în adolescență este tot a trecutului, acela pe care ea alege să îl lase în urmă, odată cu actele. În definitiv, de ce să porți cu tine niște hârtii care să ateste cifre ce nu corespund realității sufletești?
Scriu cele de mai sus și, imediat ce termin, o găsesc pe Nora Iuga pe coperta revistei
Matca, precum și în interiorul acesteia,
într-un pictorial
alb-negru, semnat de Barna Némethi. O văd pe Nora în ipostaze schimbătoare, care trec de la cele care evocă figurinele baletului Bauhaus, al lui Oscar Schlemmer, la excentricitatea celei care a fost, până de curând,
fashion icon-ul de 102 ani, Iris Apfel. Această versatilitate îmi confirmă intuiția că Nora Iuga este mai mult decât o scriitoare. Ea este o performeriță, o actriță, un
icon ea însăși. Nora e un star, cândva respins la admiterea la teatru de un Beligan căzut în greșeala lui Gide care a respins manuscrisul lui Proust. Cerul publicului Norei este senin, și el,
privind-o.
