Știm la ce să ne așteptăm. Protagoniștii sunt bine conturați, iar motivațiile lor trasate. Știm unde vor duce căutările acestora, încotro va evolua povestea. Cu toate acestea, interpretările actoricești sunt atât de profesioniste cât să încarce cu emoție multe momente.
Cătălin Saizescu filtrează experiența personală a creatorului din capitalismul românesc în forme simbolice îndeajuns de bine structurate încât să vorbească unui public interesat de sfioasele preocupări ale culturii, bineînțeles, în timpul lăsat liber de alergarea necesară pentru a plăti chiria.
Asta cu atât mai mult cu cât Alex, protagonistul propus (Vlad Logigan, cu o partitură impecabilă), este un actor scăpătat. Îi scapă printre degete atât succesul comercial, cât și cel artistic. La fel, nu este împlinit nici în viața de cuplu. Soția sa (Georgiana Saizescu) este atrasă de glamour și își vede soțul în culori din ce în ce mai întunecate. Așa că acesta preferă să se fofileze ori de câte ori are nevoie în lumea adolescentină a jocurilor video.
Dar asta nu pentru că ar fi vreun nătărău care se crede geniu, ci doar pentru că ochii săi nu sunt îndeajuns de ascuțiți și inima sa nu este îndeajuns de oțelită să accepte și să înfrunte adevărul ascuns al succesului în artă: nu acela de a impresiona un public, ci acela de a schimba inima omului.
Ocazia acestei metanoia, adică a unei schimbări a minții pentru înțelegerea unor realități mai profunde și acceptarea schimbărilor dureroase pentru a le accesa, se ivește când trebuie să monteze o piesă de teatru în penitenciar.
Pușcăriașii cu care trebuie să lucreze reprezintă, într-o primă fază, tocmai măsura palpabilă a lipsei de succes. Parcă o voce severă interioară, o expresie a supra-eu-lui încruntat al succesului artistic i-ar sufla: "Nu ești cu adevărat un actor ratat până nu ajungi să faci voluntariat la penitenciar!"
De apreciat efortul de a contura personajele celor închiși. Li se dă suficiente elemente de background pentru ca decizia individuală a fiecăruia de a se alătura demersului artistic să fie motivată și de altceva decât de acumularea de puncte pentru comisia de eliberare condiționată.
Flaut (Silviu Mircescu) vrea să-și impresioneze băiatul adolescent. La fel, Botișor (Vlad Darius Crețan - NOSFE +), vrea să-și impresioneze bunica. Fundulea (Ștefan Lupu, un reușit rol secundar din film) resimte atracție sexuală pentru orice bărbat cu ceva autoritate. Gutuie (Nicodim Ungureanu, al cărui profesionalism este evident la fiecare replică) dorește doar să folosească ocazia de a ieși din închisoare pentru a evada. Acesta îl convinge și pe Fane Măreț (Serghei Niculescu Mizil), un lider analfabet al pușcăriei.
Pe alocuri, viața de penitenciar este romanțată. Nu miroase a autentic, filtrată fiind prin experiența livrescă și artistică a unor oameni care nu s-au străduit să se documenteze la firul ierbii. Cu toate acestea, deoarece, cum spuneam mai sus, contururile fiecărui participant sunt bine reliefate, participarea lor în ansamblul piesei funcționează fără sincope.
O reușită sunt momentele de respiro, cele în care sinceritatea irupe în situațiile tensionate. Momentul unui Crăciun, perioadă propice pentru căutarea conștiinței și pentru evaluarea calității relațiilor umane, reprezintă punctul de cotitură în care pușcăriașii sunt pe deplin cooptați.
Subiectul este un clișeu: vocația unui actor / regizor de teatru fără succes de a duce arta dramatică într-un colectiv de neprofesioniști, pentru ca prin aceasta să se descopere și să se elibereze. A funcționat, de exemplu, într-un recent film polonez, Amatorzy / Amateurs (r. Iwona Siekierzynska, 2022,) unde la fel, un regizor fără succes ajunge să cunoască o victorie emoțională, psihologică, alături de o trupă de actori cu sindromul Down.
La fel, eliberarea prin cultură, vechi subterfugiu din vremea ceaușismului, este încă o dată utilizat explicit: în momentul culminant, trapa eliberatoare se deschide în sus, într-un "privește cerul". De respectat este auto-critica pe care și-o face Saizescu atunci când personajul criticului profesionist (cine alta decât Irina Margareta Nistor?) să exclame pe jumătate cu indulgență, pe jumătate totuși plăcut impresionată: "Ce concept!".
Și dragostea este previzibilă. De exemplu, gardianca (Gloria Găitan) responsabilă de educare, este prea frumoasă pentru a nu ghici de la primele minute ale filmului o implicare romantică ulterioară.
Cu toate aceste imperfecțiuni, Visul lui Cătălin Saizescu este un film amuzant. Jucat fără stridențe și decent scris, povestea merită să ajungă la un public urban ce are nevoie să fie îndemnat să mediteze la succesul prin artă și la cum putem fi mai autentici prin intermediul creației. Nu oferă cutremure artistice provocatoare sau interpretări memorabile și nici nu face experimente formale deosebite, dar cumințenia sa bonomă îl recomandă pentru o vizionare relaxantă.