Centrat pe un studiu de personaj - Shakib, un zilier care ajunge să lucreze pe platoul de filmare al unui film iranian comercial despre Holocaust - filmul brodează pe această pânză o frescă a societății în care segregarea socială este bulionul în care oricine, oricât de uman, se poate transforma într-un monstru dictator. Omul nostru, Shakib, este analfabet, fără familie și fără adăpost, cules de pe stradă și pus să muncească pe bani puțini la construcția decorului acestei lumi - a filmului în film - în care actorii vor mima că sunt în cel de-al Doilea Război Mondial, dar în care prezentul devine un război mondial continuu și noi toți, actorii.
Atât de bine se suprapun lumile, încât, la început, gardurile de sârmă ghimpată, pe care Shakib le întinde alături de alți muncitori, nu par deloc butaforie, ci propria lor casă. Nici măcar casa roșie tip container, ridicată pe sus și cărată pe umeri tot de ei, nu pare butaforie, ci casa celor care-i plătesc să stea de partea cealaltă a gardului. Nu te prinzi că e un film, decât atunci când membrii echipei de filmare încep să mișune și răsună vocea asistentei de regie care-i pune pe toți la locurile lor. Naziștii îmbrăcați în uniforme apretate în casa roșie. Deținuții dezbrăcați în camera de gazare. Prima dată când te izbește putoare butaforiei este atunci când actorii îi interpretează pe naziști, la fel ca niște copii care recită poezii patriotice. În schimb, ochii figuranților sclipesc a autenticitate, uitându-se din greșeală în cameră. Stop. Reluăm.
La fel ca subsolurile coreene din filmul Gisaengchung / Parasite (2019) al lui Bong Joon Ho, care-i adăpostesc pe cei deposedați, versus arhitectura minimalistă a celor avuți, decorurile de film organizează oamenii în funcție de clasă. Shakib ajunge să fie figurant în decorul la care tot el a pus umărul, adică un deținut dintr-un lagăr de concentrare. Ziua joacă în film și noaptea e lăsat să locuiască acolo, un fel de method acting în care este băgat cu japca. În producția de film există acest post de utility background actor sau utility stand-in, în care un figurant sau o dublură de lumini este plătit în plus (nu mult) să facă și muncă de producție cât nu e în fața camerei, ceea ce în realitate creează un teren propice exploatării, pentru că acel om bun la toate nu ia pauză niciodată. Motor. Acțiune.
În timpul unei secvențe, actorul care-l joacă pe Hitler are un atac de cord, ceea ce e notat ca o interpretare actoricească falsă, dar, de fapt, nu e actorie. Așa ajunge Shakib dublura lui Hitler, la început neîndemânatic, până ce regizorul însuși, ca un demiurg pogorât pe pământ, îi dă indicații de actorie. Shakib închide ochii și se transpune în pielea personajului. Să ajungi să fii Hitler e văzut ca începutul unei cariere promițătoare, cel mai bun lucru care i se poate întâmpla, o șansă unică să iasă din camera de cazare (voiam să spun gazare) și să locuiască, în sfârșit, în casa roșie. De aici, filmul devine despre povestea personală a lui Shakib, cel care salvează o prostituată surdo-mută, de care se îndrăgostește, și la a cărei soartă tragică participă fără să vrea.
Măiestria scenaristică a filmului se vede în proporția echitabilă de dreptate pe care o dă tuturor personajelor, indiferent de unde le plasează pe axa socială a binelui și răului. De fapt, tocmai disoluția acestei axe etice, care devine un spectru de nuanțe ale binelui și răului, creează tensiune și te face să meditezi activ la viața care bate filmul. Acesta, doamnelor și domnilor, mi se pare un motiv bun să mergi la cinema.