Imediat ce mi-am preluat badge-ul, am dat o tură cu el la gât prin oraș, cum fac de fiecare dată, încercând totodată să număr câți oameni cu badge-uri TIFF trec pe lângă mine. Excelent de mulți, cu siguranță. E un sentiment tare, ne zâmbim chiar dacă nu ne cunoaștem, uneori ajungem să ne și cunoaștem în cele mai surprinzătoare feluri cu putință, avem ceva ce ne apropie, iată, șnururi negre identice, pe care stau atârnate diferite selecții de filme calibrate după diferite personalități, perspective divergente de multe ori, impresii personale, customizate de la persoană la persoană, toate astea în apanajul unei pasiuni aproape viscerale (cel puțin pentru mine) pentru lumea filmului în sine. M-am oarecum dezis de "critică" în sens canonic de la prima idee, pentru că vreau mai degrabă ca gândirea critică să vă aparțină vouă, celor care citiți cronica de față & următoarele cu sufletul deschis către cinema. Disclaimer, cu ocazia asta, și dacă am ceva de rău de zis despre vreun film, să nu luați de bună, să îl testați neapărat pe propria piele, cu propriile filtre și - poate cel mai important - să nu mă credeți pe cuvânt.
Pe lângă un absolut déjà vu de pășit prin festival - după o ediție pauză în care nici măcar nu am fost în țară în perioada cu pricina - pot să zic că am pornit cu dreptul în 2023 și în alegerea primului film și chiar m-am bucurat că îl simt ca fiind foarte apropiat de unele contexte sociale actuale, cel puțin la nivel ideatic, reunindu-se în ideea de "a protesta".
Ellos eatnu - La elva leve / Let the River Flow / Lăsați râul să curgă e un film bazat pe o poveste locală focus nord, reală. Pe la sfârșitul anilor '70, populația indigenă din nordul peninsulei Scandinave, numiți Sami, se opune încercărilor guvernului norvegian de a reloca din punct de vedere geografic un râu cu tradiție pentru populația Sami, râul Alta. Aceștia își doresc negocierea statutului (fiind văzuți dintr-o perspectivă subumanizată de către norvegienii "puri"). Esther este protagonista filmului, o fată aparent stingherită de originile ei de Sami, care mai și crește într-o familie încrucișată, în care tatăl vitreg este norvegian, iar mama ei este, de asemenea o Sami, tagmă privită necruțător, discriminatoriu, înjositor de către "semenii" ei. Presiunea socială de a construi o faux-unitate etnică luxuriantă ducea preponderent la persecutarea celor care nu erau norvegieni puri. Marea majoritate a celor care se poziționează într-o minoritate etnică reprimă afirmarea ei (chiar pur virtuală) pentru confortul oferit de renunțarea la identitatea respectivă / asumarea a cu totul altceva. Însă Esther se împrietenește cu verișorul ei, Mikkel un băiat extrem de mândru că e lapon, ba care mai și poartă tot timpul îmbrăcămintea tradițională Sami cu o mândrie care l-ar putea costa foarte scump (după cum o să și vedem), dacă nu ar fi conjugată cu nonșalanța aparentă. Cei doi încep să meargă împreună la protestele pașnice pentru protejarea rezervației râului Alta în vederea asigurării unui trai bun noii generații de Sami, pe care norvegienii tot încearcă să o dezrădăcineze.
E interesant de fiecare dată să vezi un produs care există prin mimesis. Realitatea ta te-ar putea face - la rândul ei - să crezi că trăiești literalmente prins într-un ecran. E interesantă sincronicitatea asta neintenționată, suprapunerea situației grevei profesorilor din învățământul românesc (contextul actual în care s-a întâmplat să văd filmul) peste greva din film, a persoanelor care-și cer drepturile (de asemenea ca minoritate, de data asta etnică). Există un front comun mult mai accentuat decât am putea crede între cele două. Și există - subsecvent - și o mai mare apropiere în miza lucrurilor. Ellos eatnu - La elva leve / Let the River Flow / Lăsați râul să curgă e o frescă în care tot ce e compozit se poate lesne angrena, se pot trasa corespondențe, iată, după cum vedem și foarte aproape de noi, poate chiar în mijlocul nostru, cu tot felul de alte mize și tot felul de alte situații. La final vine o singură întrebare - asistăm la o submiză, la o neîmplinire tematică, la o chestiune laxă și implicit foarte clișeică, sau reușește să pătrundă sensul real a tot prin ecran? Și aici îmi propun să descompun un pic perspectiva mea asupra filmului, pentru că tind mai mult spre a doua variantă.
Cu siguranță filmul de față servește ca produs informativ, melanjul de social cu cinematic a ajuns întotdeauna la mase mari de oameni (și chiar e un film pe care, din perspectiva asta, îl recomand). Te intrigă și aparenta atemporalitate dictată de misticismul cultural nordic al tribului Sami, la început par a fi împletite două fire disparate la orice nivel, începând cu cel estetic și terminând cu cel psihologic. Gatki, haina tradițională a laponilor, devine epitoma mișcării de rezistență, alături de clădirea unor lavuu-uri în fața Parlamentului norvegian (adăposturi tradiționale). Elementele etnice sunt însă puține și mi se pare că nu transcend un prim nivel de apropiere tematică de spectator, către ceva mai profund și mai însemnat. Așa că se aduce și o miză emoțională, suntem introduși în Joik, cântecul specific laponilor, la nașterea câte unuia dintre ei. Fiecare își cântă Joik-ul, sau îl cântă pe al altcuiva pentru a-i arăta aprecierea, pentru a-și arăta unii altora solidaritatea. Acum, știu că ce o să spun poate să pară riscant (și nu intenționez deloc să discreditez reperele culturale prezentate, ba chiar sunt recunoscător că am putut învăța ceva nou despre o cultură la care nu am fost realmente expus niciodată) dar am avut pe tot parcursul filmului impresia de superficialitate. E adevărat și că - cel puțin la început - eram eu cel superficial, din momentul în care mintea mea a fost forțată să unească firele disparate de care vorbeam mai devreme. Mikkel poartă Gatki tot filmul, totul se misticizează prin simpla lui apariție, potențată și de aparițiile celor solidari cu demersul lor de a proteja râul Alta, dar creierul meu trebuie să se obișnuiască și cu modernitatea lumii, cu mașinuța sport albastră a lui, filmată à la Tarantino, cu luxul din casele norvegiene în care oricum există acest blend între ei și Sami (docilizați în perspectiva subumană și ajunși - tot din dorința de a proteja - să-și reprime originile).
Și aici vin (sub?)mizele de care vorbeam mai sus. Avem o grevă a foamei nerespectată de Esther, care la început încă e rușinată cu originile ei, mai avem radiografia socială a clasei de elevi în care avem și un Sami (despre care ceilalți spun că nu știe să vorbească), tablou simetrizabil cu cel al profesorilor din cancelarie, printre care și Esther se numără. Mai găsim și câteva "răsturnări de situație" care sunt atât de previzibile în construcția lor încât ai putea crede că au fost - literalmente - idei de prima mână, doar schițate (dar nu am de gând să vă dau prea multe spoilere în direcția asta, pentru că filmul e totuși de văzut). Ceea ce pare a fi profund antropocentric e justificat de prezervarea naturii, de importanța râului Alta, iar asta se enunță de multe ori, dar nu e niciodată prezentată ca temă de căpătâi, într-un sens mai profund, simbolic. Dimpotrivă, există aceste inserții de cadre naturale à la documentare low quality de pe posturile de televiziune naturaliste, dar puse într-un scratch and cut în care nu înțelegi niciodată în ce anotimp te afli, mash-up Vivaldi (fiindcă n-au niciun Dumnezeu imaginile selectate, par a fi dintr-un slideshow făcut de copii pentru un proiect școlar în care se prezintă cât mai clișeic posibil natura). În plus, impresia finală e una de fetișizare excesivă a naturii, uneori poate chiar într-o cheie comică neintenționată, care nu dă prea bine în binom cu activismul de mediu prezentat la prima mână, cu soluții regizorale neterminate, a populației Sami. Știu că intenția nu a fost acolo, nu pare să fie gândit în zona de kitsch filmul, dar pe alocuri se mai întâmplă să mă încerce fix impresia asta.
Nu cunosc research-ul din spatele filmului și, după cum ziceam, chiar sunt super recunoscător că am avut un insight într-o cultură nouă, cea a populației lapone, dar pare a fi o cultură prezentată cast, ermetic (spre limitativ chiar), clădită pe două-trei elemente clișeu care doar "bifează" o perspectivă antropologică. Portul tradițional, adăpostul tradițional, cântecele tradiționale - toate astea ajung spre mine abia la un prim nivel cognitiv, în niciun caz în profunzime. Lipsește în filmul ăsta ceva din umanitatea lucrurilor, compensată estetic de cadre lungi tip instantanee, a căror continuitate vine din omonimii de mișcare între naturalism și antropocentrism. Dar se jonglează cu imagini, când cu valuri, când cu autobuze care trec, tăieturile montajului sunt pe alocuri neprietenoase. Are impresii de imagine filmul ăsta, se plusează (la propriu) pe saturație absolut nenaturală, conjugată cu staticul de pură simetrie, câteva tablouri lăsate intenționat câte 15-30 de secunde, ca într-o galerie foto, mai degrabă, cel mai probabil pentru a fi însușită, internalizată imaginea de către spectator. Dar toate lucrurile astea au un cost mult prea mare. Zici că Wes a făcut un copil cinematic cu Almodovar, dar n-au avut nicio mamă surogat să-i crească și povestea, mizând doar pe potențialul socio-politic din spate și pe, implicit, actualitatea temei. Nu mi-a bifat nicio căsuță până la final Ellos eatnu - La elva leve / Let the River Flow / Lăsați râul să curgă, dar nu mi-a displăcut demersul în totalitate.
Cu toate astea, aș fi preferat oricând o estetică mai clumsy, mai nestudiată și fără tendințele astea perfecționiste care artificializează tot, în special dacă nu e o construcție care să susțină tema. Și pe cât de mult iubesc că nu a fost un film hiperexplicativ (îmi plac lucrurile eliptice, sau mai bine spus, care invită la internalizare proprie, sunt mai mult tipul râului fără baraj, dacă mi se permite referința asta), pe atât de mult disprețuiesc obsesia vădită, canonul estetic "respectat" la sânge. Există potențial în quid pro quo-urile găsite, micro-universul familial pus sub lupa rasismului internalizat, mediul școlar îmbâcsit de aceleași preconcepții absolut respingătoare, vizita și scrisoarea către Parlament, pârghiile din realitatea imediată se văd creionate foarte bine. Însă, din păcate pentru mine, niciunul dintre aceste quid pro quo-uri nu se subscrie realismului pur, ci își dă zoom out în clipa în care te gândești că ar putea să o facă. Se simte pe alocuri ca o listă de pe care tot tai lucruri, dar la care nu ajungi de fapt. Totul e mult prea lo-fi, prea mellow, e liniar, nu există ruperi, ambele tabere acționează în aceeași cheie, dimensiunea candidă se extinde mult mai mult decât ar fi cazul, protestatarii sunt aproape mângâiați pe cap de poliție, sunt luați din frig și chiar au grijă de ei, timp în care se vorbește despre un istoric al decimării populației Sami care a avut îndrăzneala să reziste pentru definirea drepturilor lor (care ne pare tot mai utopic cu datele pe care le avem în față). Există un motiv pentru care e catchy să faci o schemă de tipul good cop / bad cop, funcționează în atât de multe locuri. Nu cred în autoritatea jucată vădit, nu cred în lucrurile plasate undeva doar de formă. Paradoxal, organele legii portretizate în film ar fi avut nevoie de mai puțină empatie, care să fie eventual transferată către laponii care protestează până în pânzele albe. Nu am văzut decât la nivel declamativ alegoric pânzele astea albe, mereu apărea câte o soluție regizorală de restitutio in integrum, fix în momentul în care lucrurile ar fi putut să o ia pe o pantă interesantă.
Nu înțeleg scopul & deznodământul întregului demers lapon, când faci o grevă poți prefigura căile în care se va termina problema sistemică din spatele ei. Mi s-a părut că totul a fost foarte identitar-confuz, nu s-a mers niciodată către o asumare reală de statut, de aici și direcția lo-fi despre care vorbeam, care face totul searbăd și din ce în ce mai puțin credibil.
Dar nu încape îndoială că Ellos eatnu - La elva leve / Let the River Flow / Lăsați râul să curgă e absolut recomandabil ca film de informare, e simpatic și cumva nici nu prea ai cum să fii rău cu el, mai ales când blenduiește intrigant o estetică de MMO RPG Medieval cu barzi (vestimentația e pur și simplu de pe altă lume) cu un soi de modernitate Tarantiniană tip Once upon a time... și știe să-ți ia privirea într-o Wes-transă hipnotică, statică, dar cu impresii de dinamic. Chiar merită un focus și filmul ăsta din Focus nordic, eu unul chiar mă bucur că mi-am deschis festivalul cu el.