Lydia Tár (Cate Blanchett), protagonista filmului, are toate argumentele pentru a se considera un zeu încarnat. Încă din primele secunde ale filmului, pe o scenă impozantă unde ține o conferință în fața unei audiențe numeroase, un comentator tv ne prezintă un portret al ei într-o formă comprimată, dar impresionantă: este dirijorul extraordinar de talentat al orchestrei din Berlin, ea însăși o legendă între melomani și totodată compozitor recunoscut, cercetător în muzicologie și autor al unei auto-biografii de succes. După această prezentare, aflăm rapid că, așa cum spunea o zicală, să fie modest cine are de ce, talentul ei este însoțit de un ego pe măsură.
Acesta-i intimidează pe toți cei cu care vine în contact. Nimeni nu pare să reziste în fața covârșitoarei sale forțe artistice și creatoare. La final, acestea vor fi tot atâtea motive pentru care căderea ei e primită aproape cu ușurare, ca o pedeapsă pentru toată această mândrie inumană, dar provenită din dorințe cât se poate de umane. Devine un monstru - de la care nu îți poți însă retrage privirea - chiar și în relația cu partenera sa, Sharon (Nina Hoss), o femeie blândă, puțin sfioasă, care se comportă cu grijă cu Lydia, cel puțin atât timp cât aceasta își respectă contractul implicit din relația lor. În plus, nimic nu egalează ochii de oțel, de Meduză care îngheață sângele în vine, pe care Lydia îi îndreaptă asupra unei fetițe care a supărat-o în recreație pe Petra, fata Lydiei și a lui Sharon, atunci când se apleacă la înălțimea ei și zice: "Eu sunt tatăl Petrei. Dacă te mai iei de ea, voi veni și voi pune mâna pe tine" ("I'll get you").
În relația sa cu femeile tinere, bazată pe talentul pe care știe să-l înhame pentru a servi propriilor dorințe sexuale, Lydia se comportă la fel de intimidant și exploatator, cel mai adesea pentru a-și servi propriul eu.
Dar forța intimidantă intelectual și artistică a Lydiei, împreună cu discuția complexă despre războaiele culturale contemporane, se arată în timpul unui masterclass. În cursul orei, discuția ajunge la intențiile compozitorului, care trebuie să fie decelate de dirijor ca al doilea creator al muzicii. Un student, care se declară pansexual BIPOC (Black, Indigenous, People of Color), face imprudența de a declara că preferințele sale muzicale sunt bazate pe viața personală a marilor compozitori mai degrabă decât pe aprecierea măiestriei și creativității artistice ale acestora ("- Nu-mi place Bach pentru că a fost un misogin. De ce a fost misogin? / - Pentru că a făcut 22 de copii? / - Și care-i legătura cu muzica sa compusă în Re minor?").
Discursul Lydiei trimite clar la actualele capcane ale aprecierii valorii artistice în tot ceea ce înseamnă mișcarea #MeToo sau așa-numita "cancel culture". Capcana nu constă în simplificarea brutală a discuției, ci în faptul că pledoaria ulterioară a Lydiei, foarte bine argumentată, va fi întoarsă cu susul în jos tocmai din cauza propriilor ei dorințe și aventuri sexuale. Aici, Tár vorbește extraordinar de actual despre războaiele culturale ale zilelor noastre, caracterizate, conform definiției mentorului Lydiei, de faptul că ești declarat vinovat atunci când ai fost acuzat, nu atunci când acuzațiile au fost investigate și probate.
Pe Lydia nu o interesează soarta celor din jur (indiferent dacă este implicată sau nu în relații sexuale cu aceștia), nici chiar atunci când acestea eșuează în sinucidere. Lydia este doar fascinată de propria sa putere și propriul rafinament, iar tinerele muziciene din preajmă reprezintă prada sa sexuală. Așa ni se sugerează că a funcționat cu mai multe tinere din trecut și acum cu asistenta sa personală, Francesca (Noémie Merlant). Pare că așa va funcționa și cu Olga, o tânără violoncelistă de origine rusă (Sophie Kauer), pe care, prin abile, dar nedrepte alegeri, o aduce în orchestră și îi dă ocazia să se remarce ca solistă. Însă, această ultimă "achiziție" va fi atipică și tot universul Lydiei își va cunoaște limitele. Lydia ascultă muzică exclusiv pe vinil sau pe CD la calitate înaltă, Olga se formează în lumea de rezoluție joasă a YouTube. Lydia bea ceai matcha, un rafinament tradițional japonez și mănâncă salată de castraveți, Olga preferă o friptură de vițel în sânge. Și tot așa.
Întâmplările filmului, ambiguitatea prin care este tratată vinovăția, dorințele sexuale, dar și creativitatea Lydiei Tár readuc în prim plan figura artistului, persoana concretă în carne și oase, cu toate căderile și zborurile sale în înălțime, singura care produce artă din prea-plinul talentului, inteligenței și muncii proprii și nu din urmărirea vreunei mode cultural-politice.
Chiar numele de familie al Lydiei nu este decât o anagramă pentru "art". Dar, încă o dată, oricât ar fi arta de măreață, ea nu poate fi în totalitate separată de omul care o face. Vechea și folositoarea vorbă a lui Eliot: "the more completely separate in him will be the man who suffers and the mind which creates; the more perfectly will the mind digest and transmute the passions which are its material." (cu atât va fi mai bine separarea în artist dintre omul care suferă și mintea care creează, cu atât mai bine mintea va cuprinde și transmuta pasiunile care au constituit substanța primă a creației acestuia).
Așadar, Tár beneficiază, în primul rând, de rolul înfiorător (da, cuvântul e cu bună știință ales, oricât de neobișnuit în context) de puternic al lui Cate Blanchett, care interpretează rolul unei fascinante forțe a naturii umane, o culme care atinge tărâmul zeilor. Te gândești adesea dacă nu cumva performanța sa actoricească ar putea fi și ea fi prilej pentru hybrisul pe care îl portretizează. Iar povestea se desfășoară pe coordonatele unei tragedii grecești bazate pe hybris, concept vechi prin care muritorii erau pedepsiți atunci când se considerau asemenea zeilor, până spre sfârșitul nebulos al filmului, care aruncă întrebarea deschisă dacă artistul își va găsi puterea pentru a-și duce mai departe darul.