Viața lui se liniștește odată cu apariția Dianei, o studentă la arte cu care începe să iasă, ca prieteni. Totalmente predictibil, iubitul Dianei devine gelos, urmează o ceartă monstru, după care ea vine acasă la Julian, vorbesc, se joacă pe consolă, iar el îi spune că poate rămâne, pentru că apartamentul ei e prea departe pentru ora aia târzie. Galant, Julian se oferă să doarmă pe canapea, însă seara pare să aibă cu totul alte planuri pentru ei.
Veșnic întrerupți în reprizele lor de amor de telefoane, atacuri de panică și orice altceva ar mai putea sta în calea destinului lor, cei doi se apropie tot mai mult cunoscându-se și petrecând timp unul cu altul. Julian descoperă că Diana are grijă de tatăl ei bolnav și paralizat, e alături de ea și după moartea lui, legătura lor e din ce în ce mai serioasă și viața pare că are echilibrul ei, iubirea lor compensând pentru toate lucrurile întâmplate. Diana îi cunoaște și părțile mai puțin plăcute lui Julian și pare, până în ultima clipă, să-i fie alături.
Dar Manticora care-l bântuie pe tânărul ilustrator e ascunsă în spatele unei tulburări psihice de nesuportat, toate gândurile negre îngropate, sădite adânc, toate secretele urâte nu fac decât să înlăture potențialul din conexiunile sale, îndepărtându-i ușor ușor pe oameni. Este chemat la muncă să îi fie comunicat că i s-a urmărit activitatea de pe laptop și este rugat să predea toate materialele la care lucrează și să plece din companie, în ciuda talentului său, pentru că a încălcat obligațiile de exclusivitate ale contractului. Debusolat de veste, începe să se bazeze tot mai mult pe noua iubită, care ajunge să-i afle unul dintre secretele îngrozitoare, care o fac să se despartă de el. Rămas singur, în Julian se naște o ură, iar controlul lui social se pierde încet și sigur, devine obsedat de ideea de a nu fi singur, de a avea oameni lângă el, de a fi iubit, dar într-o manieră absolut toxică. Se convinge pe sine literalmente că sursa tuturor relelor este băiatul pe care l-a salvat din incendiu, așa că îi face o vizită cât mama lui e la muncă, cu pretextul de a-i auzi recitalul de pian. Îi otrăvește ciocolata caldă și apoi dă să plece, să nu fie deconspirat în nebunia lui. Dar de îndată ce îl pune pe copil în pat, Manticora pe care o tot vede peste tot îi sare în ochi și într-unul dintre desenele băiețelului, însă având - de data asta - capul său. Se aruncă nonșalant de la etaj, așteptându-se să moară și implicit toate dilemele sale existențiale să se rezolve pe calea ușoară.
Cut-scene către întoarcerea fostei, care îl găsește paralizat, dar viu (o altă scenă profetico-simetrică) și îl ia acasă, dornică să aibă din nou grijă de cineva, așa cum făcuse și cu tatăl ei. Julian nu mai are reacții, dar tensiunea e acolo, iar Diana e acum cea care îi vorbește cu un soi de calm psihopat, condamnându-l parcă pentru instabilitatea mintală dintotdeauna și devenindu-i Manticora finală, într-o cheie care nu poate decât să însemne resemnare.
Ce meta-film sincretic & simetric, combinat cu părți de animație & film în film, în care miza e clară, subiectul e foarte curat prezentat, există spațiu mental de descoperire a simbolurilor lăsat spectatorului și o construcție aerisită și foarte atrăgătoare, care nu face nici unul din personaje insuportabil, nu damnează pe nimeni la a-i fi hulite rațiunile de către public, Manticora pare să suprascrie o dimensiune candidă unui spectru degenerativ, nu neapărat justificând sau explicând tendințele sociopate / psihopate, dar cu siguranță umanizând persoanele care nu se pot bucura de o acceptare socială deplină, dată fiind natura impulsurilor lor.
E realmente emoționantă perspectiva asta extradiegetică a filmului, care se lipsește de considerații și tot ce face (și o face al dracului de bine) e să pună forță în gesturi, în ticuri, în defocalizarea privirii (chiar mi se pare că Nacho Sanchez face un rol magistral ca Julian), să dea glas lucrurilor mici, detaliilor fine care te îngrijorează, dar cumva mai mieros, mai empatic. Spectatorul e martorul unui proces, nu martorul unui rezultat, iar asta se întâmplă rareori, de obicei suntem cu totul despre și pentru concluzii, de obicei judecăm fără cea mai mică bază de context. Iar acum, când putem să privim detașat (și nu prea) toate cele întâmplate, ne întrebăm dacă facem ceva greșit când mintea ne dictează o mică fărâmă de înțelegere și acceptare pentru personajul lui Julian. Nu e deloc vorba că-i este tolerat comportamentul, dar filmul mută focusul de pe demonizarea și degradarea lui pe reacțiile controversate și nu neapărat bune, ba chiar din același spectru, ale iubitei lui.
Nu e nimic închis, încă putem trăi cu speranța confuziei & nu avem decât o proiecție a noastră despre gestul de a "ucide" copilul, Schrodingerian, netranslatat ad litteram în film.
Dar simetria mă rupe, într-adevăr (în sensul bun, chiar sunt fanul simbolurilor / situațiilor reluate), la fel cum mă rup și toate detaliile structurate în forma unor coincidențe atent selecționate și totuși cvasi-întâmplătoare (cum e veșnica întrerupere a scenelor erotice ca laitmotiv), cum toate sunt și nimic nu e pe lumea asta cu adevărat. Și uite aici pot să spun că a existat o previzibilitate longi temporis pe scene, oarecum generală, erau construcții pe care mi se părea pur și simplu de bun simț să le gândești așa, iar nu altfel, dar, în contrast, și rezultatul tensiunilor a venit neașteptat, când a dat a dat, a propus și șocant, a scos și din confort, totul curat, supărător totodată, dar candid. Scurt și simplu, de impact. Multe tensiuni din tăceri statice, urmate de ruperi de ritm al dracului de bune. Manticora e o forță de film și merită-merită-merită!