Vizionarea n-a dezamăgit, în mare, așteptările. Poate cu excepția anumitor lungimi nejustificate (secvențe de mijloc ce nu aduc nimic nou, nici măcar la nivelul aprofundării spaimelor trio-ului victimă), co-producția croato-sârbă Stric / Unchiul ține atenția vie și pulsul destul de ridicat. Intriga poate fi rezumată după cum urmează: un dom elegant, la costum și old-Mercedes albastru vizitează cu repetiție o familie formată din mamă, tată și fiu trecut de adolescență alături de care se face că sărbătorește o perpetuă zi de Crăciun.
"Nu visam oare toți o viață în care e mereu Crăciunul? Ei, asta vă ofer eu!", proclamă "unchiul" diabolic - dement interpretat cu mare poftă de Predrag 'Miki' Manojlovic (acel Marko din acel Undergound al acelui Kusturica) în fața familiei captive. Motivul pentru care cei trei acceptă șarada devine rapid evident. Tot așa cum evidentă este asemănarea dintre structura dramaturgică propusă de duo-ul croat și cea a Familiei Tót.
În capodopera dramaturgului maghiar István Örkeny, un ofițer de armată aflat în permisie în timpul celui de-al doilea război mondial este găzduit într-un sat de munte liniștit și tratat regește de o familie (mamă - tată - fiică) ce îi suportă toate toanele în speranța unui tratament favorabil pentru fiul / fratele aflat pe front sub comanda sa. Maiorul Tót pune stăpânire pe viața membrilor familiei și își impune tabieturile, țăcănelile, obsesiile. Un nebun ce împrăștie nebunia. Metaforă pentru manifestările atroce ale exercitării puterii absolute, pentru efectele sinistre ale dictaturii, pentru ce poate un om face semenilor săi.
Nu altfel se comportă unchiul din filmul omonim. În căutarea paradisului pierdut din tinerețea întâmplată cândva la începutul anilor '80 în Croația pe atunci parte din defuncta Iugoslavie, omul la putere absolută le distribuie celorlalți roluri, sarcini și replici menite să readucă la viață ce vasăzică un Crăciun pe muzica, dansurile, cocktailul Mussolini, curcanul, tv-ul, casetele video, cadourile din Germania federală, cântecele patriotice și discuțiile social-politice de atunci. Maiorul Tót ordona asamblarea de cutii de carton zi și noapte și zi și noapte și zi și noapte și etc. Unchiul produce Crăciun după Crăciun după Crăciun după etc.
La Q&A-ul din miez de noapte, David Kapac și Andrija Mardesic au vorbit despre teroarea prin care familia (ideea de, tartorul ei, propria raportare a fiecărui membru la) impune cvasi-aceleași roluri, sarcini și roluri la fiecare reunire majoră (de pildă, de Crăciun). Stric / Unchiul poate fi lesne citit și în cheia (anti)nostalgiei pentru o epocă, cea a Iugoslaviei, masiv edulcorată odată cu trecerea timpului. O epocă a șlagărelor cu refren, a salatelor boeuf cu ingrediente naturale (pardon, bio), a emigranților întorși de sărbători acasă cu cadouri strălucitoare și lozinci naționaliste (regimul comunist din Iugoslavia a fost infinit mai permisiv decât cele din restul regiunii), a vieții în care cetățenii (aparent) nu se uitau la pornografie și nu ieșeau din cuvântul & programele TV ale regimului.
După cum, desigur, Stric / Unchiul e și o nouă așternere pe digi-peliculă a acelor frici adânc înrădăcinate în subconștientul cetățeanului la zi care privesc nesiguranța proprie și a oamenilor din jurul foarte apropiat. Întruchiparea răului absolut poate fi un dictator, un maior de armată sau, de ce nu, un uncheș.