Mathieu este, în același timp, și un tată dedicat. Își iubește mult fiica. Ca mulți tați, ar face orice să o facă să zâmbească: se îmbracă chiar în zână și începe să danseze cu ea cu cel mai natural aer din lume. Din păcate, relația cu soția sa este deteriorată: se ceartă cu ea și, după o ceartă ce are loc chiar pe străzile orașului, aceasta se întoarce în Franța.
În naivitatea sa, Mathieu consideră că Rusia este o țară civilizată. Chiar dacă a trebuit să treacă prin comunism, pentru el rămâne un spațiu în care cultura europeană de expresie franceză poate radia. Acceptă anumite diferențe culturale ireconciliabile, cum ar fi atitudinea față de homosexualitate, dar, în buna tradiție occidentală, este încrezător că acestea ar putea fi netezite prin acțiunea unor opere artistice îndeajuns de sensibile, de creative și de puternice pentru a schimba mentalitățile înapoiate și violente ale rușilor.
Astfel că, în calitate de director al instituției culturale respective, ia fatidica decizie de a aduce din Franța un spectacol de dans contemporan. Mai mult, îl impune chiar pe o scenă importantă din oraș. Piesa este construită pe un homoerotism rafinat, care constituie punctul de rezistență al spectacolului: scăldați într-o lumină roșie senzuală, doi dansatori mimează un sărut pasional.
Cultura rusească puternic îmbibată de valorile tradiționale (unii ar spune medievale) intră în conflict cu valorile artistice etalate. O bună parte din audiență se ridică indignată și părăsește sala. Probabil că printre ei, un om influent și-a promis că asemenea afront adus spiritul rusesc nu va rămâne nepedepsit.
Cât despre Mathieu, nu ne rămâne să ne întrebăm dacă și-a căutat-o dinadins, dacă a vrut în mod deliberat și nesăbuit să-i provoace pe ruși, ori, pur și simplu, este mult prea prost pentru a înțelege toxicitatea tradiției rusești de dispreț față de viața umană și față de adevăr. Protagonistul întruchipează, așadar, o întreagă tradiție a naivității Europei occidentale care vede în Rusia o țară cu care are ceva în comun, care închide ochii la tradiția îndelungată de minciună, de dispreț al adevărului și al justiției, de inuman tratament aplicat celor vinovați sau nevinovați, nu contează, dar dușmani ai aparatului de stat.
Oricum ar fi, după respectivul spectacol, diplomatul francez se duce într-un club de noapte unde se îmbată și este agățat de către Svetlana (Joana Kulig), o tânără profesoară de franceză. Între ei se creează o chimie aparte, care va avea urmări dintre cele mai importante și neprevăzute.
La puțin timp după acest moment, diplomatul se trezește acuzat de pornografie infantilă. O acuzație gravă, însă în mod clar falsă. Mai precis, Mathieu se va confrunta cu un kompromat. În original Kомпрометирующий материал - material compromițător) reprezintă o informație compromițătoare despre o figură publică (de cele mai multe ori, falsificată și de natură sexuală, provenind de la serviciile de securitate), și a cărei utilizare a fost și este una dintre trăsăturile caracteristice ale politicii din Uniunea Sovietică și a altor state care au fost dominate de acest imperiu al răului.
Eroul nostru începe să trăiască pe pielea lui efectele unor concepte puternic înrădăcinate în practica statului, moștenite din perioada sovietică sau chiar mai devreme din perioada țaristă, când s-au falsificat celebrele Protocoale ale înțelepților Sionului.
Umbra întunecată a bolșevismului se regăsește explicit și în culorile întunecate care domină imaginea filmului. Sărăcia blocurilor comuniste (filmul a fost turnat în Estonia, bineînțeles că nu în Rusia), delabrarea dezolantă a peisajului urban și condițiile degradante din închisoare nu sunt decât elemente caracteristice ale vieții sovietice și post-sovietice.
Thrillerul regizat de Jérôme Salle este construit după toate regulile suspense-ului, fiind construit ca un road movie care amintește de un clasic precum La nord prin nord-vest / North by Northwest (Alfred Hitchcock, 1959) prin elemente precum: nevinovăția protagonistului, înscenarea în urma căruia este acuzat, capacitățile nebănuite pe care le are în a supraviețui, ajutorul unei tinere femei atrăgătoare care trebuie să se desprindă de puternice legături cu răul, înfruntări la limită, etc.
Totuși, aici unele rezolvări sunt destul de simpliste, ca momentul prezentat în paralel când Mathieu este undeva departe, pe fugă, și stă cu telefonul în mână, ezitând să-i scrie un mesaj Svetlanei în timp ce, tocmai în acel moment, aceasta este investigată de FSB, iar telefonul ei e chiar în mâna investigatorului (Marius Repsys, o alegere excepțională de casting) și orice mesaj provenit de la el ar fi incriminat-o fără drept de apel. Sau atunci când, la granița spre Mongolia, grănicerii lasă să treacă frontiera autobuzul în care toate indiciile arătau că ar fi Mathieu, pentru ca informații ulterioare să schimbe toate datele problemei.
Kompromat reprezintă, în primul rând, o atracție pentru publicul interesat de thrillere politice. În plus, oferă și o explorare a profundei și adeseori periculoasei confruntări culturale între ceea ce se crede îndeobște că ar fi o cultură europeană și creștină, dar, la nivel profund, nu este și probabil că nu a fost niciodată. Conform acestei viziuni, Rusia ar avea mai multe în comun cu Ginghis-han decât cu Regele Soare al Franței. Această imposibilă reconciliere culturală face ca anumite detalii să pară incredibile, dar asta nu face altceva decât să decât să susțină și mai mult tema principală a filmului.