Asja e o femeie de 45 de ani, cu o carieră solidă, care trăiește singură, zâmbește adesea și emană încredere. Zoran are cam aceeași vârstă, declară că e căsătorit și are o fetiță, își ascunde chipul în spatele părului și emană nesiguranță. Cei doi corespondează în mediul virtual (un soi de e-blind date pe parcursul căruia Zoran nu-și declară, desigur, statutul marital) și se întâlnesc față în față cu ocazia unui eveniment de speed dating. Așezați doi câte doi la mese distribuite într-o sală de conferințe (Zurich) a unui hotel din centrul orașului, câteva zeci de oameni (în general, de vârsta a doua și a treia) încearcă să-și cunoască posibilul viitor partener. Mijlocitoare sunt două trainerițe / facilitatoare și o voce masculină care formulează întrebări la care cursanții sunt chemați să răspundă într-un anumit interval de timp.
De-a lungul celor 40 și ceva de întrebări, în prim-plan, Asja află lucruri neașteptate despre Zoran. În planuri secunde, atât vizuale, cât și auditive, suntem martori, pe bază de fraze, propoziții sau doar câteva cuvinte, ai prezentărilor pe care și le fac și ceilalți căutători de fericire. E un pasaj de cinema cât un volum de proze scurte. Sau, dacă vreți, e un bun termen de comparație pentru mult lăudata maxi-secvență a dezbaterii comunitare din cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, R.M.N.
Pe scurt, Zoran e omul care, pe 1 ianuarie 1993, seara, a tras foc continuu asupra blocului în care locuiau Asja și familia ei. Zoran, sârbul bosniac, creștin-ortodox și Asja, bosniaca, cel mai probabil musulmană. Atunci, pe când avea doar 16 ani, Asja a fost grav rănită de Zoran (pe atunci, doar 18 ani) și a stat 4 zile în comă. Acum, Asja păstrează o uriașă cicatrice pe spate și o imensă rană în suflet. Zoran pare pe deplin doborât de vinovăție și mâncat de ură de sine (un cadru aproape de final sugerează posibilitatea ca declararea soției și a copilei să fi fost doar o minciună menită a-i cosmetiza teribila singurătate).
Cum spuneam și mai sus, Asja e o persoană solară. Chiar și în fața dezvăluirilor în cascadă ale lui Zoran, personajul Jelenei Kordic Kuret găsește puterea de a zâmbi ori de a pufni în râs atunci când aude, de la ceilalți, o replică haioasă. Pentru că mereu drama celor doi se derulează pe fundalul derulării zgomotoase a relațiilor dintre celelalte potențiale viitoare cupluri. Vă amintiți episodul 3 din Secvențe al lui Alexandru Tatos? Cel în care victima și călăul se întâlnesc și recunosc la o masă între mese de figuranți, în timpul turnării unui film?
Derularea evenimentelor și avalanșa de mărturisiri ale lui Zoran, ale sale și ale celor din jur, cuplată cu retrăirea celor mai intense si adânc reprimate amintiri ale războiului, își spune, până la urmă, cuvântul. Asja își pierde controlul și vrea răzbunare. Măcar simbolică. E clipa când mare parte dintre cursanții și educatorii întru fericire dau măștile jos. Se plânge, se râde, se țipă, se râde. Într-o altă lungă secvență pentru antologie, personajele își cară vorbe grele, se îmbrâncesc, și își aruncă disperarea. Se spun lucruri despre război, despre cum a fost să-l trăiești și să-i supraviețuiești, despre cum e să exiști în siajul lui. Despre cum criminalii, urmașii morților și răniții trebuie / se chinuie / pretind / se fac că / tânjesc să trăiască în pace, plimbându-și copiii unii lângă alții. Se poate așa ceva? Dacă nu se poate, atunci ce e de făcut?
Când depresia & disperarea post-tragedie păreau să se instaleze definitiv în vintrele filmului, scenariul Teonei Strugar Mitevska și Elmei Tataragic oferă o splendidă ieșire / privire spre viitor. După reconcilierea cu Zoran, pe când coboară scările hotelului lăsând în urmă sălile cu nume de orașe elvețiene (filmul ilustrează admirabil atât ridicolul formulărilor roz / vide de sens ale multora dintre sesiunilor de training care ni se vântură pe sub nasul mai mult sau mai puțin corporatist, cât și cel al tendinței de a înăbuși rănile nevindecate ale trecutului apropiat sub păturica la fel de roz-vidă a neutralității / apolitismului), Asja nimerește în plină petrecere de adolescenți.
Pentru ei, războiul e un capitol din cartea de istoria. Pentru ei, prezentul e distracție (aici e rost de o minunată secvență de inspirație Druk / Another Round & Mads Mikkelsen). Asja își restartează viața, de la 16 ani, în mijlocul lor. Sarajevo, Bosnia și restul lumii ex-iugoslave (ori, la zi, lumii ucrainene) își vor continua viața pe mâna lor, a adolescenților. Vor evita / repeta ei greșelile trecutului? Ce fel de viitor îi / ne așteaptă?