Primul film din tot ce am văzut până acum la TIFF 2023 unde afișul & filmul se pot confunda literalmente, iar asta e (și) bine (și) rău. Dar cu siguranță de un experimentalism deopotrivă prețios și candid, care scoate ideea de film din film, care duce imaginea la un alt nivel, care apropie, dacă nu chiar suprapune, cinematograficul peste videopoem, apoi își bagă picioarele cu sensibilitate în cinematografic și naște un produs visceral interiorizat, un fragment uman de simțit mai degrabă decât de vizionat.
Un film în care cuvântul e axul după care ne ghidăm, o colecție de instantanee care dublează o structură poetică (nu invers), o temă grea, descoperirea cancerului, care te trimite către rememorare, o proiecție dintr-un imaginar pe care - culmea - nu imaginea îl face: despre un copil astronaut & un gangster bătrân care trebuie să-și ia adio de la trecutul violent. Un film compozit, cadre urbane, cadre interioare, absența oamenilor ca-ntr-o natură moartă, tipare abstracte poetico-sintetice, dar la bază întotdeauna doar cuvântul. Și nu, nu zic asta în sensul în care ar fi putut fi selectate orice imagini și ar fi avut același efect. Dar paradoxul este că, dacă s-ar fi proiectat doar afișul, aș fi receptat filmul exact la fel, de aici și suprapunerea mea mentală de la început.
Se evită surprinderea oamenilor în filmul de față, nu avem nici măcar construcții humanoide în față, ci doar spații-rezultat al ideii că oamenii au fost acolo la un moment dat. Dar Hypermoon / Superluna are o candoare aparte, din gama celor pe care numai beletristica ar putea să le aducă în lume, e în cu totul altă categorie de filme ca direcție estetică, dacă nu cumva își merită chiar o categorie aparte. Aș putea spune că videopoemul e lungmetrajo-poem (literalmente n-am mai văzut așa compoziție până acum), dar e fix translația către cinema a ideii de spectacol-lectură. Cred că - dacă ar fi vreodată să-mi imaginez un film-lectură - m-aș gândi automat la Hypermoon / Superluna. Și nu mă refer la a citi un caiet de storyboard făcut cu poze din scene (asta poți face la orice film), dar e mult mai greu ca filmul (final) pe care îl faci să fie el însuși acest caiet de storyboard, iar Mia Engberg reușește asta (deși nu știu dacă asta își propune).
Imaginea filmului ăstuia mă duce întrucâtva în direcția unui control medical (ceea ce e superb, având în vedere tema gravă aleasă, care e nuanțată superb și potențată de cadrele suave alese / alteori abstracte alese, refuz să zic - și nici nu cred - c-ar fi întâmplătoare), dar nu e un control medical la care asist, ci e unul care mi se face, ca atunci când mi s-ar examina fundul de ochi cu o lumină foarte puternică sub pleoapă, care mă și orbește (preț de câteva clipe din realitatea mea), dar mă și face să văd patternuri colorate în contingent, forme pe care doar ochiul meu le poate atinge. Pe tot parcursul controlului, sunt ghidat de o voce care-mi dă indicații, sau mă întreabă cum mă simt și dacă e totul în regulă. E un echilibru perfect în imaginea asta, pentru mine, Hypermoon / Superluna asta înseamnă. Vocea calmă a Miei însăși, care mă trece prin poezie dublată de imagini parcă făcute din interiorul ochiului meu. Mă angrenează foarte tare în poveste, empatizez cu stările ei, pe care le transfigurează poetic (dar aș fi preferat să o facă într-o singură oră, nu într-o oră și 20 de minute). E puțin lungită starea asta de poezie (latentă) și există părți în care nu e nimic altceva decât o pură formalitate care nu își are locul acolo, fiind o cu totul altă direcție de receptare încă de la început.
Hypermoon / Superluna e filmul la care poți spune că ai rezonat cu tot / că n-ai rezonat cu nimic, dar cumva - paradoxal - ambele au sens, după cum însăși superluna este fenomenul astronomic prin care faza de lună plină sau de lună nouă se suprapune peste perigeul traiectoriei circumterestre, care are efecte îndeosebi în creșterea forței mareelor. Are tot sensul (și nu doar cel poetic).