Am început în forță cu un documentar din categoria Larger Than Life: My Name is Alfred Hitchcock în regia lui Mark Cousins. Dacă în 2015 Kent Jones avea ca punct central al documentarului Hitchcock/Truffaut două dintre filmele regizorului britanic, Vertigo și Psycho, de această dată am fost pusă față în față cu o detaliere a tehnicilor de filmare și cu temele de interes pe care Hitchcock le-a avut de-a lungul timpului, dar și cu o trecere în revistă a unui număr mult mai mare de filme. Personalitatea fulminantă a regizorului care alege să "evadeze" în Statele Unite este redată prin vocea lui Alistair McGowan. Decizia regizorului de a opta pentru o narațiune la persoana întâi, înșelătoare prin însăși natura ei, are ca efect imediat implicarea (ademenirea aș zice eu gândindu-mă la semantica englezescului allure) spectatorului în film, tehnică definitorie esteticii lui Hitchcock. Presărat cu ironii fine, documentarul invită la dialog și incită la o revizionare cu alți ochi și altă perspectivă a filmelor devenite deja iconice.
Cea de-a doua oprire pe care am ales să o fac ieri, a fost la Cinema Mărăști pentru a vedea un film selectat de către membrii echipei EducaTiff. Filmul, produs artistic sau de divertisment dar și instrument de predare are un impact mult mai mare decât orice lecție pe care am dori să o predăm, indiferent cât de bine am pregăti-o. Asta o spune profesoara din mine, de care nu cred că mai pot scăpa vreodată. Pe lângă predare de conținut, filmul este și un promotor în dezvoltarea socio-emoțională de care avem atât de multă nevoie în vremurile pe care le trăim. Vorbim mult, dar comunicăm puțin. Atunci când vorbim, evităm subiectele tabu, moartea fiind unul dintre ele. La ce vârstă putem să începem să discutăm cu copiii despre ciclicitatea vieții, cum putem pregăti un copil pentru moartea iminentă a tatălui care suferă de cancer, cum poate o familie extrem de iubitoare, dar care comunică doar la nivel de suprafață, ai cărei membri par să aibă un atașament evitant unii față de alții, să aline durerea fetiței care traduce neputința tatălui de a se ridica din pat din cauza bolii în refuzul lui de a o vedea, cât de mult se ține cont de dorința unui bărbat care urmează să moară de a-și sărbatori ziua, sunt câteva din aspectele pe care regizoarea Lila Avilés alege să le abordeze în filmul (semi)autobiografic pe care îl dedică fiicei sale. Totem, o producție Mexic, Danemarca, Franța mai poate fi vizionat joi, 15 iunie 2023, la Sapientia de la ora 10:15.
Mi-am încheiat ziua în alt registru, la cinema Dacia unde am luat troleul numărul 6 ca să ajung la timp și să mă delectez cu un cine-concert a cărui muzică a celebrat viața și iubirea în ciuda tragediilor și morților din Manasse. Regizat de Jean Mihail, filmul are la bază piesa lui Ronetti-Roman, tradusă în idiș de Iacob Sternberg. Kosher sau mai puțin kosher, dragostea nu ține cont de religii, bani sau poziții sociale când avocatul Matei Frunză și Lelia Kohanovici își declară iubire veșnică unul altuia, lucru care provoacă moartea, de inimă rea, a lui Manasse Cohen, bunicul Leliei și apărător fervent al tradiției iudaice. Interpretarea teatrală a actorilor, specifică vremii, dublează umorul dialogului dintre personaje. Cvartetul Volekh a încântat publicul cu ritmuri klezmer, etno și lăutărești reconstruind atmosfera începutului de secol XX, surprinzând momentele importante ale vieții și descriind muzical mahalaua din Fălticeni și conacul din București.
Atât pentru azi. E deja luni, ora 14:01, iar eu mă pregătesc să merg la film la Arta. Pe mâine.