Este debutul regizoarei Franciska Eliassen și reprezintă atenția acordată de selecționerul TIFF-ului lumii contemporane cu problemele și maladiile ei reliefate în gamă majoră.
Dacă, în cadrul secțiunii Focus nordic, Triangle of Sadness nu avea nimic din spiritul nordic, aici atmosfera spațiului septentrional nu e numai prezentă peste tot, dar e chiar copleșitoare prin menținerea ei în centrul acțiunii. Povârnișuri pustii cu iarbă suflată de vânt ca în La răscruce de vânturi, maluri stâncoase și întinderi pustii de ape licărind sub un soare rece, drumuri pustii, ici colo câteva pîlcuri de case, ici colo câțiva oameni pierduți în acest peisaj pustiit de căldură omenească. Cadrele surprinse de cameră, imaginile agreste din nordul Norvegiei își lasă amprenta asupra poveștii celor două surori: Eira și Vera. Eira, sora mai mică, este și naratoarea. Ea o privește cu admirație, dar și cu suspiciune pe Vera, extravagantă și sclipitoare. Când comportamentul Verei devine tot mai ciudat, Eira se decide să o spioneze, citindu-i, pe ascuns, jurnalul.
Filmul se compune din secvențe desprinse din jurnal, îmbinate cu halucinațiile celor două fete ce se intersectează într-un limbaj mozaicat, amintind de fotografiile îmbinate de Lars von Trier în colajul Befrielsesbilleder / Images of Relief / Forme de eliberare, văzut zilele trecute în cadrul secțiunii Focus nordic. Acest montaj intersecvențial pare extrapolat în imaginar, desprins din jurnalul Verei, cu pagini scrise și însoțite de fotografii decupate din reviste și ziare.
Avem un mal du siècle cuprinzător. Mama fetelor, bolnavă din cauza smogului și stresului din Oslo, s-a mutat, cu toată familia, într-o casă în mijlocul naturii. Izolarea induce o altă traumă. Părinții se ceartă frecvent, ceea ce le determină pe fete să plece din casă. Hipersensibilitatea Verei devine alarmantă când dă dovadă de nesupunere. Ea nu reușește să se integreze în noul mediu. E o rebelă care-și afirmă personalitatea. Libertatea sexuală îi sporește nevroza. La cel mai mic semn de respingere din partea unui partener de sex oarecare devine recalcitrantă, țâfnoasă. Depresia o copleșește după ce înregistrează un insucces în dorința de a se afirma ca solistă într-o trupă de tineri muzicieni. Forțează limitele unui comportament normal, civilizat. Nimic nu o poate opri din dorința năvalnică de a trăi tot, toate experiențele posibile, dar construcția psihică e labilă. Dacă un gard securizat i se opune pentru a ajunge să mângâie și să călărească niște ponei, îl va sări împreună cu Eira. Apropierea de aceste blânde animale subliniază lipsa de afectivitate din partea celorlalți, carență de care suferă acut. Gândește mult, poate prea mult, despre diferențele dintre regnul uman și cel animal, despre dinozauri și evoluție. Sora ei o privește cu admirație dar și cu teamă. Voluntarismul Verei o acoperă, o pune în inferioritate. Eira este o fată cuminte, modestă, fără zvâcniri necontrolate de personalitate.
Ești pătruns nu numai de frigul apei oceanului în care se scaldă surorile la un moment dat. Ești pătruns de frigul lăuntric al celor două fete, izolate într-o casă neprimitoare, într-o natură care rămâne indiferentă la trăirile lor. Din jurnal, Eira înțelege că Vera are sentimente tandre față de ea. O vede poleită în aur. Cu nisip auriu pe pielea feței. Un adevărat mic poem vizual turnat în imagini irizate. Cele două tinere interprete, Ruby Dagnall și Keira LaHart, se fixează firesc în roluri convingător conturate.
De fapt, în paralel cu portretizarea Verei, asistăm la maturizarea surorii mai mici. După citirea jurnalului, Eira mărturisește că a început să vadă altfel lumea. Marcată de stările și sensibilitatea maladivă a Verei, simte că, pentru ea, nu va mai veni niciodată vara. Semnele acestei maturizări timpurii se arată atunci când, la pescuit, Vera prinde un pește. Vera nu vrea nici să-l atingă. Eira îi scoate măruntaiele, ceea ce o scârbește profund pe sora ei și în final, dezgustată de maltratarea unei făpturi vii, aruncă peștele în closet. O abatere de la firescul vieții este puternic prezentă în atitudinea Verei, în lupta ei de a cufunda în normalitate, de a se pune de acord cu ea. Cele mai mici greutăți o înfrâng și se refugiază în vis. Tatăl fetelor propune internarea Verei într-un spital psihiatric. Nu se știe dacă asta se va întâmpla cu adevărat.
Povestea se oprește aici. Regizoarea nu dă verdicte, nu dă soluții, deși empatizează surdinizat cu stările confuze, contradictorii ale Verei. Prin acest film, mărturisește că un rău al lumii s-a pogorât pe pământ și în sufletele celor bolnavi de viață. Franciska Eliassena se mărginește să prezinte un caz, învelindu-l în candoarea expozițională a acestei scurte povești despre o fată depresivă și sora ei.