Ceea ce te-ai aștepta să fie un thriller polițist devine un periplu al memoriei, edulcorat de naratoarea principală a documentarului, Joan Hall, soția lui Ted, ale cărei amintiri îmbracă subiectul abraziv al bombelor atomice într-o familiaritate casnică, uneori incompatibilă cu realul curs al istoriei. Materialul filmat cu Ted Hall însuși este destul de restrâns, ca și cum te-ai plimba într-un muzeu cu mai multe pancarte informative decât exponate, iar de fiecare dată când chipul îi apare pe ecran, te izbește aerul fantomatic al acestui personaj. Ca mai toți oamenii de știință prodigioși, Ted folosește cuvinte puține, pare că emoțiile îi sunt mai străine decât gândurile, pe care le selectează cu grijă în pauze de tăcere. Singurul moment în care se dezvăluie pe sine este cel în care își mărturisește conflictul moral în legătură cu folosirea armelor nucleare: "O întrebare apare în colțul minții: Și dacă totul s-ar dezintegra într-o disonanță între națiuni după cel de-Al Doilea Război Mondial și ce s-ar întâmpla dacă un sistem capitalist ar genera o altă Germanie nazistă? Poate chiar Statele Unite ale Americii ar putea să se transforme în așa ceva."
Soția lui, în schimb, este mult mai vivace în exprimare și plonjează fără frică în sentimentele calde, pe care încă le are pentru soțul său, ca dovadă a unei căsnicii pe alocuri grețos de idealizată. Din acest motiv, narațiunea ei îl ficționalizează pe Ted Hall și dă un aer romantic documentarului, care cade în această capcană, folosind actori pentru a înfățișa, în mod pleonastic, momente din tinerețea celor doi. Dulcegăriile sunt spălate, din când în când, de rememorarea istoriei prin imagini de arhivă și interviuri ale altor cercetători, ca un fel de kind reminder.
În 1945, oamenii de știință semnează o petiție prin care atrag atenția în mod ferm asupra forței de distrugere a armelor nucleare și asupra obligației morale de restricție și control în cazul dezlănțuirii unei asemenea forțe, cerând ca Statele Unite ale Americii să nu recurgă la folosirea bombei atomice, decât dacă termenii folosirii acestei arme asupra Japoniei sunt clarificați anterior în mod public, iar Japonia, fiind conștientă de implicațiile distructive, refuză să se predea. Petiția ajunge la Leslie Groves, conducătorul Proiectului Manhattan, pentru a fi transmisă proaspătului președinte Harry S. Truman, însă Groves refuză să o facă, așa că scrisoarea nu ajunge niciodată la Truman.
Statele Unite ale Americii bombardează provinciile japoneze Hiroshima și Nagasaki, omorând peste trei sute de mii de civili, cu toate că președintele declară anterior că prin această acțiune, va salva viețile a douăzeci de mii de soldați americani, umflând apoi cifra estimată a vieților salvate ca să se pupe cu cifra vieților curmate. După eveniment, Truman declară zâmbind: "Cu această bombă, am adus o nouă și revoluționară putere de distrugere." Tonul general al propagandei asupra poporului este unui de celebrare și mândrie națională. Operațiunea a fost un real succes. URSS, acum în posesia informațiilor valoroase transmise de Ted Hall, începe să investească activ în producerea propriilor bombe atomice, dând startul unei curse a înarmărilor nucleare. CUT TO: viața normală a soților Hall.
Această juxtapunere de planuri ar putea fi considerată o perspectivă critică asupra oamenilor reali, în carne și oase, ziși și personaje istorice, ale căror povești ajung inevitabil să fie ficționalizate de trecere timpului, însă acest documentar nu-și asumă concret această perspectivă critică, iar asta îl face să pară difuz. Abia spre final, Joan Hall declară: "Dacă credeți că America nu e un loc bun acum, era și mai rău pe atunci." Pe parcursul filmului, transpare soarta absurdă a oamenilor de știință manipulați de către autorități și ignorați de către populație, la fel ca în recentul Don't Look Up, al lui Adam McKay, minus umorul ironic. Acest documentar merită văzut, măcar pentru acest lucru, următoare proiecție în cadrul TIFF fiind duminică, 18 iunie 2023, ora 13:15 la Cercul Militar.