Acum nu foarte mult timp, dezbaterile publice erau și în România inflamate de subiectul drepturilor condamnaților. Ca și cum aceștia și-ar fi pierdut statutul de ființe umane, ca și cum răzbunarea era mai importantă decât reintegrarea lor, ca și cum justiția ar fi fost infailibilă, aceste discuții demonstrau o mentalitate nu doar lipsită de moștenire creștină, ci pe alocuri iresponsabilă. Pentru că o societate, pentru a fi funcțională, pentru a fi credibilă, trebuie să fie integră în toate părțile sale componente, chiar și în privința tratării celor mai puțin integri.
Acțiunea din Modelo 77 / Închisoarea 77 începe imediat după moartea lui Franco. În acel moment, Spania renăștea într-un entuziasm democratic pe care nu-l mai cunoscuse de peste două generații. În închisorile franchiste însă se regăseau mii de deținuți pe care regimul de extrema dreaptă îi dorise puși deoparte, de la prizonieri politici (anarhiști, socialiști) și homosexuali, până la delincvenți de drept comun (îndeosebi hoți, dar, separați întotdeauna, și criminali).
Manuel (Miguel Herrán, cunoscut drept "Rio" în La Casa de Papel) este un tânăr contabil cochet, care dorește să își trăiască viața. Deodată se trezește acuzat de furtul a 1.200 de euro. Este încarcerat în condiții dure, fără a i se comunica o dată a procesului, atunci când ar putea să își susțină nevinovăția. În fața abuzurilor din închisoare, unele comise de gardieni, altele de deținuți, începe să își ceară drepturile. Așa cum este de așteptat într-o țară fără respect față de drepturile omului, asta îi face viața mult mai grea.
Teoretic, fiind în arest preventiv, acesta ar fi trebuit să fie judecat rapid. Un principiu de drept stipulează celeritatea procesului penal, adică prioritatea. Din păcate, acest principiu se încalcă metodic și Manuel ajunge să petreacă peste trei ani în detenție preventivă fără să se prezinte nici măcar o dată în fața unei curți de judecată.
Alături de Manuel, adjutantul lui în mișcarea de emancipare este Pino (Javier Gutiérrez, care a mai colaborat cu regizorul Alberto Rodriguez în La isla mínima / Marshland, 2014). Acesta este un vechi "chiriaș", care se concentrează nu pe schimbarea sistemului, ci pe adaptarea la acesta. Are o mică bibliotecă de romane științifico-fantastice, se îmbracă elegant chiar și în închisoare și reușește să evite confruntările violente. În schimb, în momentul în care violența gardienilor atinge persoane care i-au fost apropiate, decide să se alăture cauzei dreptății indiferent de costuri.
Calitatea imaginii este fantastică. Zidurile închisorii sunt redate cu o bogăție și definire a culorilor spectaculoasă. Nici costumele nu sunt mai prejos. Respectă epoca anilor respectivi, dar surprind și personalitățile pușcăriașilor și, mai ales, dorința acestora de a arăta elegant chiar și în aceste condiții.
Până și fundalul, închisoarea Modelo din Barcelona, unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, are veleități estetice. A fost construită în 1904, după teoretizarea lui Jeremy Bentham privind panopticonul. Conform acestui concept, toți prizonierii unei instituții ar putea fi monitorizați de un singur paznic, fără ca aceștia să știe dacă și când sunt propriu-zis observați.
Putem vedea astfel diferite elemente de arhitectură, precum cupola spațiului central în ogive gotice sau stâlpi de susținere din fontă ornamentată, care, pe lângă valoarea estetică, conferă mai mult combustibil dorinței de libertate.
Aici au fost aruncați de-a valma mulți oponenți ai regimului franchist, inclusiv separatiști catalani, ceea ce a făcut din ea un simbol al luptei acestora. Actualmente, clădirea este muzeu și va putea fi vizitată până în momentul iminent planificatei sale demolări.
Modelo 77 / Închisoarea 77 se concentrează mai degrabă asupra dezvoltării relațiilor de prietenie și de încredere decât asupra acțiunilor în forță, revoltelor sau evadărilor spectaculoase (deși, amatorii de asemenea intensificări ale acțiunii vor avea parte din ele din plin în ultima jumătate de oră).
Nu are așadar tensiunea în crescendo dintr-un clasic precum Escape from Alcatraz (1979, r. Don Siegel), care te ține cu sufletul la gură ca nu cumva eroul să fie prins, ci se apropie mai degrabă de Shawshank Redemption (1994, r. Frank Darabont), cu accentul care cade pe dezvoltarea prieteniei între deținuți ca rezistență împotriva nedreptăților oficiale și informale. Chiar și profesia protagonistului este aceeași: contabil.
Miza principală este însă, în primul rând, politică. O perioadă bună din timp, cauza deținuților este preluată de COPEL, un sindicat al avocaților care luptă pro-bono pentru drepturile deținuților, având drept ideal crearea unei Spanii democratice. Lupta acestora este juridică și într-o măsură mai mică, politică.
Așa cum am arătat că închisoarea însăși are o încărcătură istorică și simbolică aparte, putem bănui că înțelesurile și mesajele acestui film, chiar dacă obscure pentru o audiență internațională, sunt vii pentru spanioli. Lupta pentru democrație, indiferent de entuziasmele și micile victorii de moment, este prezentată ca fiind pe termen lung, ca implicând mult mai multe pături ale societății decât o elită subțire care răspunde unui val de schimbare tinerească.
Bineînțeles, ca orice film despre viața carcerală care se respectă, Modelo 77 / Închisoarea 77 are partea sa de violență, sângeroasă. Bătăile administrate lui Manuel sunt pe cât de nedrepte, pe atât de dure. Singura diferență este că nu insistă asupra conflictelor cu ceilalți deținuți, deși și acestea sunt dure, ci asupra violenței gardienilor, cei care reprezintă coloana vertebrală a închisorilor și cei care perpetuează nedreptățile. "Sistemul" injust are așadar o parte instituțională, formală, care se poate regăsi în hârtii, însă și o parte umană, a celor care, folosindu-se în mod abuziv de acestea, sunt direct interesați în menținerea sa. Nu pare să fie sadism din partea acestora, ci dispreț față de ceea ce ar trebui să fie justiția și, mai ales, dorința de a perpetua starea de lucruri și ierarhia dinăuntrul sistemului penitenciar.