Așa am făcut și luni dimineață (12 iunie 2023), mergând pe mâna hazardului. Am ajuns la un documentar din secțiunea Film Food, Stella / Steaua, în regia lui Tyler Doehring. După sobrietatea și ariditatea peisajelor isladeze prin care mă plimbasem în week-end, m-am bucurat să descopăr că acum ajunsesem în coloratul și zgomotosul Napoli.
Documentarul urmărește în paralel povestea pizzeriei lui Ciro Oliva, care duce mai departe tradiția bunicii sale, începută în 1951, cu relatarea felului în care se acordă stelele Michelin. Deși în lume există chiar și rulote cu mâncare stradală care au primit stele Michelin, până în prezent nicio pizzerie din lume nu a primit această recunoaștere a excelenței. Iar filmul se întreabă dacă un proprietar de restaurant ar trebui să se dea peste cap ca să obțină o stea Michelin, sau este suficient să-și facă treaba bine, să gătească mâncare delicioasă și să-și vadă clienții fericiți. Cu toții ne dorim faimă, dar faima se menține cu mari sacrificii și rareori aduce fericirea, crede Tyler Doehring. Tânărul Ciro spune că pentru el e important să continue tradiția bunicii sale, nu dorește să-și extindă afacerea, vrea doar să ofere o experiență culinară memorabilă celor care îi trec pragul la Napoli. Își caută furnizori pentru mozzarella, roșii și vinuri, împarte cutii de pizza săracilor care dorm pe stradă în oraș, cântă împreună cu clienții, își crește copiii și pare fericit.
Mușcă cu așa o poftă dintr-o bucată de mozzarella, că simt cum mi se face foame. După film, intru în prima pizzerie care-mi iese în drum și comand o pizza Bufala. La masa de lângă mine, un băiețel de vreo cinci ani ține în brațe un minion galben cu albastru. Și conversează cu el cu voce tare. "Cine a căzut din pat azi noapte, Mini? Așa-i că noaptea asta n-o să mai cazi?" Mama băiatului stă la masă vis-à-vis de el și îi răspunde: "Sigur că n-o să mai cadă din pat. A fost doar un accident. Mini e mare și curajos". Băiețelul are cam cinci ani, o față rotundă și ochi căprui. Citesc în ei și nesiguranță, dar și dorința de a-și aduna toate resursele de curaj pentru noaptea care urmează. Poate datorită TIFF-ului mi se pare că văd povești și filme peste tot. Am impresia că toate filmele pe care le văd în timpul festivalului îmi deschid ochii și inima să înțeleg mai bine viața și lumea din jur. Poate că suntem oameni mari, dar trăim spaime și nesiguranțe, la fel ca băiețelul din fața mea.
Nu știu dacă lucrurile se leagă, sau le leg eu în propria mea poveste, dar după ce termin de mâncat intru la A Human Position / Stare de fapt, un film norvegian regizat de Anders Emblem. Un film lent, cu multe cadre fixe, în care nu se întâmplă mai nimic, în care personajele nu prea vorbesc și te lasă pe tine să ghicești ce li se întâmplă și mai ales ce simt. Doar un pui de pisică mai animă uneori atmosfera.
Pentru spectatorul neantrenat cu asemenea experiențe cinematografice poate fi o experiență dificilă, însă dacă-ți depășești nevoia de acțiune, aceste cadre fixe te înghit și te fac să te simți protagonist. Uiți că ești în sala de cinema și lași ochii să te poarte prin povestea minimală pe care o poți modela după cum crezi. Devine ușor să parcurgi străzile orășelului norvegian aproape pustiu, să înțelegi suferința protagonistei, o jurnalistă care a trecut recent printr-o experiență traumatizantă despre care nu știe cum să vorbească. Partenera ei este restauratoare de mobilă veche, mai precis de scaune, și asistă neputiincioasă la tristețea și melancolia Astei. Toate scaunele vechi pe care fata le reface devin un simbol pentru siguranță și stabilitate. Și mă duc din nou cu gândul la băiețelul care se temea că o să cadă din pat. Care are atât de multe în comun cu povestea de pe ecran. Și cu mine, cu noi, cei care căutăm în sala de cinema povești care să ne ofere suport pentru frici și nesiguranțe.