"Noémie are 15 ani și pe ultimii trei i-a petrecut într-un centru de plasament. Când devine clar că mama ei nu are de gând să o reprimească acasă, Noémie fuge, dornică să fie liberă și să se regăsească. O reîntâlnește pe Léa, o fostă prietenă de la centru, care o prezintă grupului ei de amici certați cu legea. Noémie se îndrăgostește de Zach, iar acesta nu va întârzia să-i ceară o favoare. Va zice Noémie da?"
Pare să fie - cel puțin din sinopsis și din prima jumătate - un film concentric despre fugă, despre scăpare, care-mi aduce întrucâtva aminte în structură de Gamin au velo / Băiatul pe bicicletă, unde tema era fuga din centrul de plasament și căutarea mamei, împinsă până la disperare. Începutul filmului de față e unul simetrizabil, asistăm la același loop de evadare - întoarcere - evadare, dar de data una reușită, care schimbă radical a doua jumătate a filmului.
Un film manifest împotriva fenomenului prostituției infantile în Franța (și nu numai, poate fi extrapolat și altor state), militant pentru integritatea fizică și psihică a fetelor de 14-15 ani exploatate, Noémie dit oui / Noemi zice da face tranziția către un afișaj grotesc al trăirilor și rațiunilor din spatele unui altfel de demers. După ce mama ei refuză custodia, Noémie fuge din centrul de plasament la o prietenă foarte bună, care are același istoric cu al ei, dar care are în anturaj doar băieți cu cazierul pătat. Se ocupă de tot felul de lucruri, furturi, bacomate sparte, prostituție în timpul campionatului de Formula 1, pentru entertainmentul bătrânilor cu bani. Cam ciudat contextul întâlnirii, o soluție de compromis, apelul Noemiei de pe telefonul unui supermarket și imediata apariție a prietenei ei, Léa, în parcare.
Are un ritm ciudat filmul ăsta, de parcă prima parte de loop ar fi pusă pe x 1,5 viteză, urmată de o parte foarte lentă și explicită, aceea în care Noemi zice da la a fi escortă, având încredere în cel de care se îndrăgostește. Vedem - în noul ritm - fiecare grimasă, fiecare plâns abținut, sila, groaza, revolta, resemnarea - de fiecare dată manifestate lângă un bărbat nou care vine doar să se simtă bine, indiferent de starea fetei, fiecare pentru interesul personal. Noemi acceptă 3 zile tratamentul ăsta, totul pentru 9.000 euro, sparți de iubitul ei pe două geci, imediat ce cursele de F1 se termină. Nedorindu-și să mai continue, Noemi se revoltă, e făcută curvă și dată afară din casă.
Și aici se reia simetria structurală cu Gamin au velo / Băiatul cu bicicleta, de care ziceam mai devreme, există un moment confesiv anterior în care prietena ei Léa plânge la majorat pentru că nu o va mai căuta autoritatea tutelară și - implicit - va rămâne a nimănui. Dar Noemi abia acum înțelege plânsul acela, în momentul în care se gândește să se întoarcă în centrul de plasament. Visează la o mașină cu trapă / decapotabilă cu care să fugă undeva departe. Întotdeauna în camera de hotel plângea la desenele animate care afișau instinctul matern materializat în universul de acolo, cel mai probabil din simțământul acerb al lipsei de protecție. La telefon minte că e în siguranță și că e totul bine, iar îndoctrinarea asta, insuflarea credinței că totul e bine, se întâmplă prin manipulare. Iar filmul trage un semnal de alarmă asupra acestor atitudini și le condamnă cu o subtilitate care-i lasă onorurile spectatorului, mai degrabă.
O temă destul de comună, dar tocmai de asta cu potențial, poate tratată oarecum superficial de dragul unui dinamism ușor nepotrivit, poate chiar cheesy pe alocuri, dar per total un film care apropie foarte mult de spectator, cu grijă, o idee absolut respingătoare, într-un demers de conștientizare. Ar fi avut loc cu siguranță și în secțiunea EducaTIFF. Noémie dit oui / Noemi zice da, un film pe care îl judeci mai întâi social, apoi tehnic și care - chiar și tehnic - m-a trimis cu gândul uneori (prin alegerea unor cadre specifice, de pildă atunci când Noémie iese prin trapa mașinii cu mâinile către cer în final) la Mommy al lui Xavier Dolan (unde avem, de asemenea, o compoziție a personajului singur cu cerul, cu vântul bătând din spate, doar că acolo e pe un longboard și e și momentul-cheie în care se trece la o altă dimensiune a ecranului). Iar analogiile amintite nu pot decât să însemne că e un film care ia ce-i mai bun din altele, dar reușește să-și țină - la nivel tematic - o identitate proprie, chiar dacă tema nu mai e de mult timp nouă, poate doar tratată nou, ci e doar actuală, din nefericire pentru societate.