Câtă vreme vacile sunt în viață, ele pot fi un branding foarte bun, a se vedea Milka, La Vache qui rit, Vaca și puiul etc. Dar filmul de față sugrumă vaca misterios la mal de râu (și nu primim nici măcar ceva din sacralitatea hindusă, mistică a gestului, ci doar pură visceralitate) și apoi naște un precedent din situația dată, o faux-îngrijorare predictibilă a tatălui (patronul fermei) care-și pune o mască detectivistică și începe să țeasă scenarii. Fiul este și el dornic să-l ajute, patrulează noaptea în căutarea răspunsurilor, dar i se suprascrie o intrigă romantică - începe să iasă cu vânzătoarea de la un magazin din zonă.
În toată construcția asta, când suavă, când nu, cu pretenții de scop și deznodământ, ne apar în față scene de o visceralitate greu de dus pentru multă lume din sală (să fie și prezența regizorului in the flesh, sau ora de proiecție, sau capcana unui sinopsis intrigant, dar sala a fost plină - și nu știu, zău, dacă experiența e repetabilă). Se castrează un taur absolut explicit, vacile primesc tușeuri rectale pentru verificarea sarcinilor, fermierii se descotorosesc de câțiva cățeluși în stilul "Toți câinii ajung în rai", dar nu cu sac, ci cu pungă de plastic. Impresii de plasticitate prin autenticitate în compozițiile astea viscerale, scene care literalmente rup filmul și taie pofta de popcorn, dar nu e o direcție studiată suficient cât să contribuie la (poate) o nouă estetică separată de canonul filmului spaniol de coming of age, cum ziceam. Filmul nu se recomandă a fi o frescă, ci are doar elementele mundane disparate în produsul final, într-o alegere conștientă, dar care nu ajută nici povestea, nici imaginea și nu e nici suficient explorat cât să antagonizeze perspectivele cuminți & soft.
Tot într-o încercare de a șoca, de a rupe candidul (fără a exista, de fapt, candid), avem o facere de dreptate cu pumnii și picioarele & în final - cu lopata, anticipată agresiv de mimica fiului introvertit și de câteva conversații cu tatăl său. Se pune pe un piedestal ideea de familie angajată la fermă (deși se știe că tocmai familia angajată e responsabilă de morțile bovinelor), se atașează ideea etică a imposibilității concedierii, din rațiuni umane, pe modelul românesc de răul cel mai mic, că totuși au nevoie și ei să trăiască, oricât ne-ar jupui pe față.
La barbarie / Barbarii e un film de văzut, dar de nerevăzut, previzibil și prevăzut, cu impresii de tematică inedită (când în fond e doar reciclată dintr-o mulțime de alte filme) și cu visceralitate nenecesară și absolut deloc valorificată deștept/simbolic/estetic. Și tind să cred că regizorul a văzut mimetico-nereușito-obsesiv filmul de acum doi ani (cu premiera la Cannes) As bestas / Bestiile, un film care e realmente o capodoperă în direcția visceral-umană, dar iată că nu tot ce zboară se mănâncă.