Până aici, evenimentul reconstituie simbolic o parte din proiectul iugoslav: etnii și religii diferite, unite de dragostea dintre ele sub semnul comunismului. Însă, deja din a doua rundă, întrebările devin dificile: ați accepta un vecin de altă religie? Dar de altă etnie? Ați accepta să vă căsătoriți cu cineva care nu aparține neamului vostru? Temperatura începe să se ridice, deoarece răspunsurile sunt din ce în ce mai înfocate. Prin patima pe care o pun în afirmarea dragostei interetnice, sau, dimpotrivă, în natura ireconciliabilă a conflictelor balcanice, diferiți participanți, atât bărbați, cât și femei, arată clar că traumele suferite în timpul războaielor care au marcat sfârșitul Iugoslaviei sunt încă vii.
Încep să devină vizibile, cu alte cuvinte, fisurile proiectului. De fapt, rupturile adânci și dureroase peste care a fost, este și, cel mai probabil, va fi imposibil de trecut.
În toată această amestecătură, un cuplu trăiește toată tevatura la o intensitate ieșită din comun. Chiar violentă. Căci își dau seama că, chiar în prima noapte a anului 1993, unul dintre ei a fost victima, iar celălalt a fost călăul. Și într-o întorsătură neașteptată cum numai viața reală poate oferi, călăul suferă mult mai mult din cauza a ceea ce s-a întâmplat decât victima care, chiar dacă nu a iertat, a reușit să meargă înainte în viață.
Jocul camerei este o prezență puternică, accentuând dramatismul întâmplărilor. Sunt multe, foarte multe grosplanuri, emoțiile fiind exprimate cinematografic prin jocul fin al fețelor protagoniștilor. Interpretând-o pe Asja, o femeie între două vârste, având un breton ce parcă dorește să acopere un secret dureros, dar care pare să funcționeze bine în societate, Jelena Kordic Kuret exprimă emoțiile prin privire sau poziția gurii. Chiar mai intens, Adnan Omerovic exprimă suferința sa post-traumatică fie prin tremuratul mâinilor, fie prin privirea speriată sau printr-un rictus aparent sadic, însă care ascunde suferințe puternice.
Sunt dese săriturile în ax (axis jumps), acele momente în care camera trece axul imaginar al unei scene, ceea ce produce un mic șoc spectatorului, debusolat să vadă dintr-o dată un personaj pe care îl știa în partea stângă a ecranului aruncat tocmai în partea dreaptă (efectul unui asemenea truc artistic este, bineînțeles, mai puternic pe ecranul mare al cinematografelor).
În reușita sa anterioară Gospod postoi, imeto i' e Petrunija / God Exists, Her name is Petrunija / Dumnezeu există și numele său este Petrunija, regizoarea Teona Strugar Mitevska provoca stereotipurile de gen încă dominante în Balcani printr-o protagonistă devenită rebel fără voie. Acolo arma evoluției era umorul, cel care se ridica și ridiculiza o întreagă societate aparent așezată și binevoitoare, care însă își putea da ușor pe față arama în momentul în care legile nescrise nu îi erau respectate.
Aici, dimpotrivă, personajele par să nu își trăiască propria viață. Sunt marcate de un război pe care nu au vrut să-l trăiască, de identități care li se impun fără drept de apel ("- Ce religie ai? - Nu știu. Sunt sârb, deci, cred că sunt ortodox").
La un moment dat, în cursul jocurilor, participanților li se cere să facă mai multe afirmații, dintre care unele să fie adevărate, iar altele false. Unul dintre ei, în vădit dezacord cu fața, umbletul și gesturile sale, afirmă "Sunt cel mai fericit om din lume". Nu minciuna evidentă, ci adevărul atât de inutil ascuns al suferinței imprimă mesajul filmului de o tristețe greu de vindecat.
Și nu că cei implicați nu ar încerca. La un moment dat, Asja privește îngândurată, de la balconul hotelului, spre pajiștea înălbită de monumente funerare care domină orașul de pe un deal din apropiere. Amintirile sunt vii, chiar dacă cimitirul nu poate fi altfel decât tăcut. Apoi, unui punct culminant în care trecutul este cât pe ce să fie retrăit și repus în practică într-o scenă violentă, îi urmează un moment catartic ce ar trebui să reprezinte un balsam pe cicatricile trecutului.
Dar, această rezolvare pare să funcționeze doar în lumea fictivă a filmului. Acolo, zâmbetele pot să încheie dureri trecute. În realitate, însă, acest final este mult mai improbabil. Iar știri recente din zona balcanică par să confirme tocmai dificultatea de a încheia pașnic trecutul.