Trei regizori mileniali francezi, Quentin L'helgoualc'h, Guilhem Causse și Ekiem Barbier, se conectează la DayZ, un joc multiplayer online, dezvoltat și publicat de Bohemia Interactive în 2013, adunând în timp peste 50 de mii de jucători din lumea întreagă. Acțiunea jocului este plasată într-o lume post-apocaliptică, bântuită de zombi, în care win-state este să supraviețuiești, indiferent dacă alegi să kill-ărești zombilăii însetați de sânge, sau pe alți jucători, ca să le furi resursele și armele, sau să fii un fermier pașnic și să-ți produci singur propriile resurse. Sub deghizarea avatarurilor, cei trei cineaști pătrund în această lume ca documentariști și petrec 963 de ore conectați la joc, cu scopul de a lua contact cu alți jucători și a explora comunitățile și prieteniile formate între ei. Tehnic vorbind, filmul e realizat din capturile de ecran ale celor trei avataruri ale lor, oferindu-le o diversitate de unghiuri la montaj și, deci, un instrumentar la fel de bogat ca în cazul camerelor de filmat.
E ceva destul de neliniștitor să te raportezi la avatarurile din joc ca la niște personaje reale, deși documentarele animate o fac dintotdeauna. Aici, însă, estetica imaginilor generate pe calculator, ba te imersează prin nivelul de detalii vizuale, ba te scoate din film prin obtuzitatea bug-urilor, lăsându-te suspendat într-o lume care tinde să fie reală, dar îți aduce aminte constant că nu e. Astfel, din punct de vedere vizual, toate personajele se dezvoltă la limita unor boți mișcători, pe cât de personalizabili, pe atât de ne-regizabili, care rămân doar avataruri. Adevăratele personaje își dezvăluie intimitatea și latura umană prin sunet, un buchet de transmisiuni în direct ale vieților lor, mediate de calitatea specifică a microfoanelor fiecărui utilizator și condimentate cu universul sonor al jocului: împușcături, răget de zombi, ciripit de păsărele și alte efecte foley, peste care regizorii presară din când în când o coloană sonoră de instrumente cu corzi, pentru un plus de poeticitate. Dacă la început personajele se rezumă doar la pălăvrăgeală și comenzi de coordonare, pe măsură ce jocul continuă, oamenii din spatele microfoanelor se dezbracă de avataruri și începi să auzi frânturi ale vieților lor reale.
Unul din jucători, nume-de-utilizator: Chill Pilgrim, recunoaște că a petrecut peste 12 mii de ore pe server, cea mai mare parte a timpului doar explorând harta virtuală a sălbăticiei simulate, pentru că după o zi de muncă în viața reală, se poate deconecta doar conectându-se la joc. Slug și Macro sunt parteneri în viața reală și în joc și se conectează zilnic, la miezul nopții, după ce copiii merg la culcare, ca să aibă parte de un moment de respiro, umăr lângă umăr, ecran lângă ecran, plantând dovlecei făcuți din biți. Deși sunt vegani, le place să omoare ocazional oameni în joc. O jucătoare notorie, Iris, conduce grupul Dark as Midnight format din alți jucători, pasionați doar de actul de a ucide. Întrebată de unul din regizorii documentarului despre motivația de a juca, vocea ei de adolescentă teribilistă îți dă fiori: "e distractiv să omori oameni, aș vrea să o fac și în viața reală, dar cred că unii oameni ar avea o problemă cu asta, mă rog, dacă trece o zi fără să omor pe cineva, e o zi pierdută." O altă jucătoare, Feesh, spune că jocul a învățat-o să nu ia viața de bună, "fiecare zi e un dar și mâine s-ar putea să nu mai fii aici". În mod ironic, își petrece cea mai mare parte a zilei în subsolul casei, în fața calculatorului. La un moment dat, pune pauză ca să verifice starea copilului ei, ale cărui țipete se aud dintr-o altă cameră. Privindu-i avatarul vacant, realizezi că, deși realitatea jocului e o resursă infinită, viața reală e inevitabilă.
Documentarul ridică întrebări importante despre ce stă la baza dorinței oamenilor de a evada din lumea reală și ce implicații are acest experiment social, de a cunoaște oameni pe care nu-i întâlnești niciodată, doar prin această platformă. Până la urmă, adevărul este că jocurile video dau dependență, cu atât mai mult cu cât investesc resurse în capacitatea lor imersivă, care poate prinde pe oricine în cârligul adicției, făcându-l să joace un joc de noroc cu timpul său petrecut în realitatea neconectată la ecran. Cât de aproape suntem să ne trăim complet viețile așa?